Safo din Lesbos



Safo, frescă de la Pompei



[…]Despre această curioasă și fascinantă femeie, care a devenit celebră ca o Françoise Sagan de acum două mii cinci sute de ani, Platon scria : “Se spune că există nouă muze. Nătărăii ! Au uitat-o pe cea de-a zecea : Safo din Lesbos”. Iar Solon care, de pe urma poeziei, a rămas cu durerea că aceasta a fost singurul lucru ce nu i-a reușit, atunci când nepotul său Esecestide, i-a citit una de ale ei, a exclamat: ”Acum chiar că pot să mor !” Ea a fost, ca antonomază, ‘‘ poeta’’, așa cum și Homer a fost  “poetul”.

Safo s-a născut  pe la sfârșitul secolului al șaptelea, se pare în anul 612 înainte de Christos, la Eres, un orășel din apropierea capitalei. Dar părinții săi, care erau nobili și avuți, au dus-o de mică la Mitilini, exact în momentul când Pittacos își începea cariera-i norocoasă. Să fi fost ea implicată cu adevărat în conjurația care voia să-l răstoarne pe dictator ? Ni s-ar părea oarecum ciudat. Deși făcea parte dintr-un mediu nobil, în care femeile contau cât de cât, și nu trebuiau să se ocupe doar cu țesutul și cu spălatul vaselor, așa cum se întâmplă la burghezi și, încă mai mult, la proletari, ea nu ne sugerează să fi fost o intrigantă politică. Ambițiile sale trebuie că erau altele, și de un gen mai feminin. Prea frumoasă nu pare să fi fost. Era micuță la trup și fragilă ; datorită pielii, a părului și a ochilor săi foarte negri, ziceai că e o bucată de tăciune aprins. Dar, ca toți tăciunii aprinși, îl frigeau rău pe oricine se apropia de ea. Adică, ce să mai vorbim, avea ceea ce numim noi azi sex-appeal , și acel defect de gândire și de cumințenie care, la femei și la copii, constituie un farmec irezistibil. Ea își spunea singură : “Un căpșor ușuratic”. Și recunoștea că are “o inimă de copil”. Dar asta încă nu ne permite s-o vedem în chip de Aspasie sau de Cornelie.

Poate, mai mult decât politica, moralitatea ei a fost motivul care l-a determinat pe Pittacos s-o surghiunească în orașul vecin Pirra. Dictatorul, ca toți dictatorii, era un om auster, iar Safo trebuie să fi comis vreo gafă, în ciuda răspunsului ei demn și vag retoric dat lui Alceu, care îi adresase o scrisoare galantă, regretând că pudoarea îl  împiedică să-i spună ce ar fi vrut să-i spună : “Alceu, dacă dorințele tale sunt curate și nobile, iar limba ta e pregătită să le exprime, nimic nu te reține s-o faci”. Dar aici era vorba de literatură între doi inși care știau că scrisorile lor aveau să dăinuie peste generații. Pentru că, în general, Alceu nu prea avea rețineri. Iar Safo, nici atât. El a mai compus încă vreo câteva versuri în cinstea ei, la care ea nu a răspuns. Și totul s-a terminat aici. De altfel, poeții nu prea obișnuiesc să se căsătorească între ei. Se mulțumesc doar să se deteste la distanță.

De abia se înapoiase din exilul de la Pirra, că Pittacos iar a exilat-o, dar de data asta în Sicilia. Aici, însă, ea s-a măritat cu un industriaș bogat, așa cum se întâmplă cu “divele” din toate timpurile, care își aleg bărbații dintre marii miliardari. A și avut o fetiță, “pe care n-aș schimba-o pe toată Lidia și nici de dragul meu Lesbos”. Industriașul, după ce i-a făcut copilul, și-a respectat și cea din urmă obligație a sa de bărbat cumsecade: a lăsat-o văduvă și, bineînțeles, stăpână pe toată averea. “Am nevoie de lux ca de soare”, a recunoscut ea cinstit. Și s-a înapoiat, ca să se bucure și de unul și de celălalt, în Lesbosul ei iubit, unde, după cinci ani de exil, a revenit bogată și fără obligații conjugale.

Și, pe cât se pare, a profitat din plin de asta. S-a dedicat mai întâi fetiței sale, apoi și fratelui său Carassos, cu aceeași afecțiune maternă. Dar acesta a deziluzionat-o, îndrăgostindu-se de o curtezană egipteană. Safo, emotivă și feminină cum era, a făcut o criză de gelozie, l-a zgâriat și n-a mai vrut să-l vadă. După aceea, a înființat un colegiu de fete, în care s-au înscris, de la început, toate tinerele aparținând societății înalte din Mitilini. Ea le-a botezat “Hetaire”, adică “însoțitoare”, le-a învățat muzica, poezia și dansul și, pe cât se pare, a fost o profesoară desăvârșită. Dar, după aceea, au început să circule prin oraș multe zvonuri ciudate în legătură cu obiceiurile pe care ea le introdusese în școală. Și, într-o zi, părinții unei hetaire numită Attis au venit, negri la față, să-și retragă fata, care era tocmai preferata profesoarei.

Acest necaz al lui Safo a fost un mare noroc pentru poezie, deoarece durerea despărțirii i-a inspirat poetei câteva din cele mai frumoase versuri din lirica tuturor timpurilor. Adio la Attis rămâne un model de puritate a inspirației și de sobrietate a formei și ne dovedește că – din păcate- pentru o poezie bună nu sunt deloc necesare sentimentele frumoase. În chinul ei “dulce-amar”, așa cum l-a numit, oricine și-l poate recunoaște pe al său propriu.

Așa cum se întâmplă adesea cu femeile păcătoase, Safo a avut o bătrânețe de o demnitate aproape exemplară. După o legendă, crezută și culeasă chiar de Ovidiu, ea a început să-i iubească și pe bărbați, și și-a pierdut capul după un marinar, unul Faon, care, neîmpărtășindu-i dragostea, a adus-o în stare să se sinucidă la Leuca, aruncându-se de pe o stâncă. Dar se pare că eroina acestei drame a fost o altă Safo, o oarecare curtezană. Un fragment de proză din scrisorile poetei, descoperit în Egipt, ne-o prezintă însă cu totul altfel: senină și resemnată. Iată un răspuns al ei la o cerere în căsătorie : “Dacă sânul meu ar mai putea hrăni încă și pântecul ar mai putea să nască viață, m-aș îndrepta acum, fără să tremur, către o nouă nuntă. Dar azi vremea a lăsat prea multe urme pe chipul meu, și iubirea nu mă mai biciuie cu suferințele ei atât de duioase”. Iar într-un alt fragment, salvat pentru posteritate : “Tot așa cum noaptea înstelată îi urmează, firesc, amurgului trandafiriu, moartea vine și ea în urma tuturor lucrurilor rămase încă în viață, și le prinde, până la urmă, în gheare.”

Din motive de morală, posteritatea a fost severă cu Safo. Acum nouă sute de ani, Biserica i-a condamnat la rug opera în nouă volume. A fost o întâmplare că, pe la sfârșitul secolului trecut, doi arheologi englezi au descoperit, la Oxihorincos, două sarcofage învelite în bucăți de pergament ; iar pe unul din ele mai erau încă vizibile șase sute de versuri ale poetei.

E tot ce ne-a rămas de la ea, dar e destul ca s-o așezăm printre cei mai mari, poate ca cea mai mare poetă a veacului al șaselea, așa cum o consideră, în mod unanim, toți contemporanii săi; și ceea ce e curios, chiar și rivalii. Printre aceștia au fost unii de valoare, ca Mimnermos. Dar poate că singurul care merită să se compare cu ea a fost Anacreon, excelent maestru al rimei, lipsit însă de pasiunea și impetuozitatea lirică ce ne-a fermecat la Safo. Anacreon era un poet de curte, căruia îi plăcea să stea printre domni și să fie întreținut de ei.S-a născut la Teos, și a avut grijă doar să trăiască bine. A reușit, deoarece a ajuns până la vârsta de optzeci și cinci de ani, și poate că ar fi atins chiar și suta, dacă nu i-ar fi rămas în gât un bob de strugure, care l-a sufocat. Ca să evite neplăcerile, el nu s-a angajat în nimic; nici în politică, nici în amor. Tocmai acest lucru nu-i permite poeziei sale să pătrundă sub pielea cititorilor. Din punct de vedere metric, ea este minunat construită și a rămas un model : acela al odelor «anacreontice ». Dar, spre deosebire de Safo, care și-a plătit inspirația cu bucurii și suferințe istovitoare, pentru Anacreon poezia a fost un meșteșug. Ca și Vincenzo Monti, el scria cu ușurință, mânca serios, bea strașnic și nu avea nici probleme de sentiment, nici cazuri de conștiință. Se spune că la bătrânețe, s-a îndrăgostit chiar de-adevăratelea și a învățat să cunoască  suferințele provocate de gelozie. Dar era prea târziu acum ca să-și mai învie muza ușoară, căreia egoismul îi interzisese să-i scurteze mai adânc sentimentele omenești.

                                                                                   Indro Montanelli- Istoria Grecilor- Ed. Artemis

Serghei Esenin, Autobiografie, Berlin, 14 mai 1922.




Serghei Esenin în Italia

 

Sunt fiu de țăran. M-am născut la 21 septembrie 1895 în gubernia Reazanskaia, județul Reazansk, plasa Kuzminskaia.

La vârsta de doi ani, din cauză că tatăl meu era lipsit de mijloace și familia noastră numeroasă, am fost dat spre creștere bunicului meu dinspre mamă. Om destul de înstărit, bunicul avea trei feciori holtei alături de care mi-am petrecut copilăria. Unchii mei erau niște flăcăi zvăpăiați și în stare de orice. Aveam trei ani și jumătate când m-au suit pe un cal neînșeuat, după care i-au dat drumul în galop. Îmi aduc aminte că mă pierdusem cu totul și că mă țineam foarte tare de coamă.

Apoi m-au învățat să înot. Unul dintre unchii mei (Sașa) m-a luat cu el într-o luntre, s-a desprins de țărm și mi-a făcut vânt în apă ca un cățel. Dădeam din mâini înspăimântat și bicisnic, în timp ce el îmi striga : „Hei, mortăciune! Acum să te văd ce mai faci!” „Mortăciune” la el însemna un cuvânt de alintare. Mai târziu, pe la opta ani, altui unchi al meu îi țineam loc de câine de vânătoare : traversam bălțile înot după rațele împușcate. Foarte bine învățasem să mă urc în copaci. Nici unul din copii nu se putea lua la întrecere cu mine. Am scăpat destui gospodari de ciorile care nu-i lăsau să-și doarmă somnul de amiază după ce se întorceau de la plug: le distrugeam cuiburile din mesteceni pentru o grivnă bucata. O dată am căzut, dar am avut mare noroc: m-am ales cu niște zgârieturi pe față și pe burtă și o oală de lapte spartă, pe care o duceam bunicului la coasă.

Veșnic plin de vânătăi, eram mare bătăuș și capul răutăților printre copii. Certat pentru poznele mele eram numai de bunica ; bunicul mă încuraja el însuși la bătaie uneori și îi spunea adesea bunicii : “Nu te atinge de el, proastă ! Așa se face voinic”.

Bunica mă iubea din tot sufletul și afecțiunea ei față de mine nu cunoștea margini. Sâmbăta mă spăla, îmi tăia unghiile și mă dădea cu petrol pe cap, pentru că nu era pieptene să-mi biruie părul cârlionțat. E drept că nici petrolul nu ajuta mare lucru. Zbieram ca din gură de șarpe de fiecare dată și până astăzi ziua de sâmbătă îmi provoacă un soi de silă.

Dumineca mă trimiteau la liturghie și, ca să se încredințeze că merg, îmi dădeau patru copeici: două pentru prescură și două preotului pentru incizarea ei. Prescura o cumpăram, dar în locul preotului îi făceam eu trei semne cu briceagul, iar cele două copeici rămase le puneam la bătaie în cimitir, unde jucam arșice cu băieții.

Așa mi-am petrecut copilăria. Crescând mare, ai mei țineau mult să mă facă învățător; de aceea m-au dat la o școală confesională cu internat, după absolvirea căreia, la vârsta de șaisprezece ani, urma să intru la institutul pedagogic din Moscova. Din fericire, acest lucru nu s-a întâmplat. De metodică și didactică nici nu voiam să aud, așa de mult mi se urâse de ele.

Versuri am început să compun timpuriu, de pe la nouă ani, dar exercițiul conștient al scrisului îl leg de vârsta de 16-17 ani. Câteva poezii din această perioadă cu intrat în Radunița.

La vârsta de optsprezece ani, mirat de faptul că nu mi se publicau versurile trimise la reviste, am picat pe nepusă masă la Petersburg. Am fost primit acolo cu mare amabilitate. L-am vizitat întâi pe Blok, apoi pe Gorodețki. Mă uitam la Blok și eram lac de transpirație : vedeam pentru prima oară un poet în viață. Gorodețki mi-a făcut cunoștință cu Kliuev, de existența căruia n-aveam habar până atunci. De Kliuev m-a legat, în ciuda unor radicale disensiuni, o mare prietenie care continuă să persiste și acum, cu toate că nu ne-am văzut de șase ani.

El stă acum la Vîtegra și-mi scrie că trăiește cu pâine amestecată cu pleavă și bea zeamă goală rugându-se lui Dumnezeu să-i dea o moarte de care să nu-i fie rușine.

În anii războiului și ai revoluției soarta  m-a azvârlit dintr-o parte în alta. Am străbătut Rusia în cruciș și-n curmeziș, de la Oceanul Înghețat de Nord la Marea Neagră și la Caspica, din vest până spre China, Persia și India.

Etapa cea mai prielnică a vieții mele consider că a fost anul 1919. Temperatura locuințelor noastre nu depășea în iarna acelui an cinci grade sub zero. Nu era nici urmă de lemne de foc.

Din P.C.R. n-am făcut parte nici odată fiindcă mă consider a fi situat mult mai la stânga.

Autorul preferat : Gogol.

Am publicat următoarele volume de versuri : Radunița, Albastru, Schimbarea la față, Ceaslovul satelor, Armonică în trei rânduri de bumbi, Spovedania unui huligan și Pugaciov.

În prezent scriu o lucrare de mari proporții întitulată Țară de canalii.

În Rusia, când lipsea hârtia, îmi publicam versurile împreună cu Kusikov și Mariengof pe zidurile mănăstirii Strastnaia sau le recitam pur și simplu pe bulevarde. Cei mai fervenți admiratori ai noștri erau prostituatele și borfașii. Cu ei păstrăm în continuare relații amicale. Comuniștii nu ne iubesc dintr-o neînțelegere.

În încheiere, o adâncă plecăciune tuturor cititorilor mei și un apel: puțină atenție la inscripția „Rugăm nu trageți!”

                                      Traducere din rusește de Ioanichie Olteanu; autobiografia precede „Ceaslovul Satelor, poezii 1911-1920”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca-1981.

Culoarul

fusese odată timpul când norii erau așa aproape de pământ, încât oamenii mergeau la piață sau la familiile lor cu fețele în iarbă. toate zilele lor se scurgeau printre, în și din iarbă. distanțele erau măsurate în rădăcini de oțetar, înălțimea în spice de secară, orele în foșnet de arbust iar moneda oficială era bobul de mazăre.

în acest timp, tot ce nu era verde nu exista și dacă îndrăzneai a spune verde în față că verdele uneori nu e verde, nu mai aveai dreptul să cânți la frunză până în murmurul în care visai cai verzi pe pereți. a, da, trebuie să spun că murmurul era secunda foșnetului de arbust. pedeapsa aceasta era dată de către primarii orașelor, care nu erau aleși după numărul boabelor de mazăre,nuuu, primar era acela care ajungea primul în centrul orașului. și iată, uneori, se putea ca în fiecare zi să fie alt primar.

într-un astfel de oraș cu mulți foști primari, într-o casă cu ferestrele mângâiate de draperii lungi și grele de smarald, locuia un băiat cu multe dorințe verzi, dar cele mai multe nu erau verzi. și pentru că nu putea să-și rostească dorințele necolorate, le nota cu câte un ics mare cu o cretă verde chiar în locul în care îl prindea câte o dorință.

uite, cum a fost în seara în care citea la lumina abajurului libelulă, când și-a dorit să vadă ce se află deasupra norilor, pentru că oricât de aproape ar fi fost de iarbă, norii doar uneori erau verzi cu totul. a închis cartea cu coperte din piele de șopârlă, a scos creta din buzunarul pantalonilor scurți și a desenat un ics mare pe fotoliul din care tocmai s-a ridicat. da, așa cum ți-ai închipuit, camera sa era toată însemnată cu icsuri. n-a închis bine ochii pentru a se gândi tare, tare la dorință că s-a pornit un vânt strașnic, așa de strașnic încât icsurile din camera sa au început să se învârtă ca moriștile, draperiile de smarald să se umfle precum velele unei corăbii uriașe. luptându-se cu așa un curent puternic, a reușit să prindă capetele draperiei pentru a ajunge să închidă fereastra, dar draperia s-a arcuit și prinzându-l în pântece l-a tras în zborul ei prin fereastră.

băiatul cu parașuta de smarald a plutit câteva zile neverzi în care a văzut burți de curcubeie prin care fâlfâiau din aripi rândunici, niște păsări huruitoare cu moriști în plisc și uite așa până când el și parașuta de smarald au obosit. încet, încet s-au apropiat mai mult de pământ până a putut vedea băiatul o gară mare și în ea un lucru multicolor rotitor ce părea un caleidoscop. pentru că nu putea să-și scoată creta verde din buzunar, și-a închis ochii pentru a-și nota cu ics dorința.

Green Town, c.1978

Friedensreich Hundertwasser

Nichita Stănescu, Aripa și roata

În exercitarea poeziei e ceva care se poate învăța și ceva ce nu se poate învăța. Aripa o ai sau nu o ai. Poți să zbori sau să nu zbori cu ea. Depinde de aer, de înălțime, de alizeu sau de crivăț. Rare, păsările zburând pe ploaie și încă și mai rare cele care zboară noaptea. Aripa este forma naturală a roții.

Aripa nu poate fi învățată, însă roata poate fi învățată. Îngereasca o știi sau n-o știi, lumeasca se învață.

Adeseori am contemplat cu minunată mirare celebrul crochiu al lui Leonardo Da Vinci, acela în care înscrie omul într-un cerc. M-am întrebat de ce se înscrie omul într-un cerc? Cu o pornire juvenilă, am refuzat să-mi imaginez că omul poate fi înscris într-un cerc. Și totuși, ce frumos stă cu brațele desfăcute și cu spițele picioarelor acel om ideal al lui Leonardo Da Vinci înscris într-o roată.

Cu patru mâini sau mai precis cu sugestia a patru mâini, cele două dau sentimentul aripei. Măreția zborului s-a mutat din spinare în brațe. Nu aștepți decât învârtirea în jurul axei, ca într-o relativă egalitate, spițele mâinilor și ale picioarelor să o pornească pe drumul cel lung al roții gândite și învățate. Înaintarea roții reprezintă un sens al ascensiunii umane. Subsumarea aripei roții ne duce cu gândul la artifex, la semnificația constructivă a ființei umane.

Dar dacă am refuza imaginea lui Leonardo Da Vinci și n-am mai înscrie omul într-o roată? Dacă am zice că omul nu e tocmai identic cu propriile sale părți, că jumătatea de sus a lui, deși se aseamănă cu jumătatea lui de jos, semnificațiile celor două jumătăți se despart în mod radical.

Ce ar fi dacă am înscrie omul între două paralele? Ce am observa? Am vedea că finele paralele ale mâinilor, amintind mai degrabă de aripă, deși asemănătoare, totuși sunt cu totul altceva decât vigoarea de spițe de roată ale paralelelor picioarelor. Am mai vedea că între rădăcinile mâinilor apare ceva pe care natura l-a făcut măreț, sferic, și extrem de dezvoltat: calota craniană cu întregul chip de sub ea. Cui vom da curs, cui îi vom acorda sens, cui îi vom acorda semn primordial decât acestei forme pe care natura a exagerat-o  din excesul de conținut și de semnificat pe care-l are!

Nu știu dacă a înscrie un om, între două paralele, e o fericită viziune asupra omului. Dar oricum, alăturând-o celei de a înscrie omul într-o roată, din nou ne revine ideea că îngereasca nu se poate învăța, dar roata da.



Nichita Stănescu, Respirări, editura Sport-Turism, București 1982



T.S. Eliot, Funcția socială a poeziei- Eseu

T.S.Eliot

Este atât de probabil că titlul eseului de față va sugera lucruri diferite unor oameni diferiți, încât poate mi se va ierta dacă, înainte de a încerca să explic ce înseamnă, voi explica ce nu înseamnă. Când vorbim despre “funcția” unui lucru, ne gândim de regulă la cea pe care este menit să o îndeplinească, iar nu la pe care o îndeplinește în realitate sau a îndeplinit-o până acum. Această distincție este importantă, deoarece nu intenționez să discut ceea ce cred eu că este menirea poeziei. De obicei, când cineva vorbește despre poezie, și mai ales atunci când este poet, se referă la acel fel anume de poezie pe care ar vrea să-l scrie el însuși. Nu este, desigur, exclus ca în viitor sarcina poeziei să nu fie cea din trecut ; dar și în acest caz tot merită să stabilim întâi ce funcție a avut în trecut, atît la un moment dat, într-o limbă sau alta, cât și universal. Mi-ar fi mai ușor să scriu despre sensul pe care îl dau eu însumi poeziei, sau aș dori să i-l dau, și să încerc apoi să conving că tocmai așa au procedat în trecut marii poeți, sau au încercat să procedeze- fără să reușească pe deplin, dar asta poate nu din vina lor. Mi se pare însă că dacă poezia- și mă refer la orice poezie mare- nu a avut nici o funcție socială în trecut, nu este probabil că va avea o astfel de funcție nici în viitor.

Spun orice poezie mare, ca să evit un alt mod de a trata subiectul de față. Aș vrea să trec în revistă, unul după altul, diversele genuri de poezie și să discut pe rând despre funcția socială a fiecăruia, fără a atinge chestiunea mai generală a poeziei ca poezie. Vreau să disting între funcțiile particulare și cea generală, ca să ne dăm seama despre ce nu discutăm. Poezia poate avea o finalitate socială deliberată, conștientă. În formele ei mai primare, această finalitate este adesea foarte limpede. Așa sunt, de pildă, vechile rune și descântece, dintre care unele aveau un scop magic și practic- să prevină “deochiul”, să vindece vreo boală sau să îmbuneze un demon. În ritualul religios, poezia e folosită din cele mai vechi timpuri, și când cântăm un imn religios nu facem decât să folosim poezia într-un anume scop social. Poate că în forma inițială, înainte de a deveni un prilej de desfătare colectivă, epopeea și saga transmiteau un soi de informație istorică ; înainte de folosirea limbii scrise, versificarea regulată trebuie să fi fost de mare ajutor memoriei- iar memoria barzilor, naratorilor și învățaților primitive trebuie să fi fost prodigioasă. Funcțiile sociale recunoscute poeziei sunt evidente și în societăți mai avansate, ca în Grecia antică. Teatrul grec își are origina în ritualuri religioase tradiționale; dezvoltarea odei pindarice este legată de un prilej social anume. Firește, fiecare dintre aceste utilizări ale poeziei îl oferă un cadru care îi înlesnea atingerea perfecțiunii într-un gen anume.

Unele dintre aceste forme se păstrează și în poezia mai modernă, cum ar fi imnul religios pe care îl aminteam mai sus. Înțelesul termenului poezie didactică a suferit oarecare schimbări. Didactic poate să însemne „care transmite cunoștințe”, sau poate să însemne „care instruiește moral”, sau ceva care să le cuprindă pe amândouă. De pildă, Georgicele lui Vergiliu sunt poezie foarte frumoasă și conțin totodată cunoștințe agricole foarte utile. Dar în zilele noastre pare imposibil să scrii un tratat modern despre agricultură care să aibă totodată valoare poetică: pe de o parte, subiectul însuși a devenit mult mai complicat și mai științific, pe de alta poate fi tratat mult mai lesnicios în proză. Nimeni nu se va apuca azi să scrie manuale de cosmologie sau de astronomie în versuri, cum făceau romanii. Poezia al cărei pretins scop este de a transmite cunoștințe a fost înlăturată de proză. Treptat, poezia didactică a început să se limiteze la poezia de exortație morală, sau la poezia care năzuiește să îl convertească pe cititor, într-o anume problemă, la punctul de vedere al autorului. Ea cuprinde deci o bună parte din ceea ce putem numi satiră, deși satira se suprapune cu burlesca și parodia, al căror obiectiv principal este să stârnească hazul. În secolul XVII, o parte din poeziile lui Dryden sunt satiric în sensul că urmăresc să ridiculizeze obiectul lor, dar și didactice în măsura în care caută să-l convertească pe cititor la un anumit punct de vedere politic sau religios; în același timp, ele folosesc metoda alegorică a deghizării realității ca ficțiune: Ciuta și Pantera, care urmărește să îl convingă pe cititor că, în disputa cu biserica anglicană, dreptatea era de partea bisericii romane, este cel mai remarcabil exemplu de poem de acest fel. În secolul XIX, o bună parte din poezia lui Shelley este inspirată de zeul pentru reforme sociale și politice.

Cât despre poezia dramatică, ea are o funcție socială care actualmente îi revine exclusiv. Căci în vreme ce poezia scrisă în prezent este în cea mai mare parte scrisă ca să fie citită de unul singur, sau recitată în cerc restrâns, poezia dramatică, ea și numai ea, are funcția de a impresiona nemijlocit și colectiv un mare număr de oameni adunați pentru a asista la un episod imaginar interpretat pe o scenă. Poezia dramatică diferă de toate celelalte, dar, întrucât legile ei speciale sunt cele ale teatruluiîn general, și aici nu ne preocupă funcția socială specifică a teatrului.

Cât despre funcția specifică a poeziei filosofice, aceasta ar impune o analiză și o trecere în revistă istorică destul de lungă. Cred ca am amintit destule tipuri de poezie din care a reieșit limpede că funcția specifică a fiecăreia în parte se leagă de altă funcție: a poeziei dramatice- de teatru, a poeziei didactice de informație- de funcția subiectului tratat, a poeziei didactice filosofice, sau religioase, sau politice, sau morale- de funcția domeniilor respective. Putem să cercetăm funcția oricăruia din aceste tipuri de poezie fără ca, pentru aceasta, să atingem problema funcției poeziei. Căci toate acestea pot fi tratate și în proză.

Dar înainte de a trece mai departe, aș vrea să resping o evantuală obiecție. Unii sunt câteodată suspicioși față de orice poezie cu scop precis: poezie în care poetul pledează pentru concepțiile sociale, morale, politice sau religioase. Și, când le displac părerile respective, sunt și mai înclinați să afirme că aceea nu e poezie; tot așa, după cum alții cred adesea că au de-a face cu poezia veritabilă, dar întâmplător găsesc exprimat un punct de vedere pe care îl împărtășesc. După  părerea mea nu are importanță dacă poetul își folosește poezia pentru a apăra sau pentru a combate o anume atitudine socială. O poezie proastă se poate bucura de o vogă trecătoare când poetul reflectă o atitudine care la un moment dat are popularitate; dar poezia autentică supraviețuiește nu numai când părerea generală se schimbă, ci și atunci când încetează orice interes în ce privește problemele care îl pasionau pe poet. Poemul lui Lucrețiu rămâne mare, deși concepțiile sale privind fizica și astronomia sunt azi discreditate; ca și poemul lui Dryden, cu toate că disputele politice din secolul XVII nu ne mai interesează; așa cum un mare poem din trecut poate să trezească satisfacție poetică, deși astăzi noi am fi tratat tema sa în proză.

Trecând la funcția socială esențială a poeziei, să vedem întâi care sunt funcțiile ei mai evidente, cele pe care trebuie totuși să le îndeplinească, ori altfel nu mai îndeplinește nici una. Cred că prima de care putem fi siguri este că poezia trebuie să producă o plăcere. Dacă mă întrebați ce fel de plăcere, nu pot să vă răspund decât: acel fel de plăcere pe care îl dă poezia; pur și simplu pentru că orice alt răspuns ne-ar târî prea departe în estetică, în problema generală a naturii artei.

Cred că nu voi fi contrazis spunând că orice poem bun, fie că e mare sau nu, ne oferă și altceva în afară de satisfacție căci fără aceasta, satisfacția însăși nu ar fi de cea mai înaltă calitate. Dincolo de orice intenție particulară a diferitelor genuri, așa cum am văzut mai sus, poezia comunică întotdeauna o nouă experiență sau un nou mod de a înțelege cotidianul, sau dă expresie unei trăiri a noastre pentru că ne lipsesc cuvintele, lărgește conștiința noastră sau ne rafinează sensibilitatea. Dar nu aceste câștiguri personale de pe urma poeziei ne interesează aici, după cum ne interesează nici însușirile satisfacției personale. Cred că toată lumea înțelege ce fel de satisfacție poate oferi poezia, precum și ce fel de importanță (dincolo de această satisfacție) are ea în viața noastră. Dacă nu produce aceste două efecte, pur și simplu nu este poezie. Chiar când suntem conștienți de aceasta, scăpăm uneori din vedere rolul pe care îl joacă pentru noi în colectiv, ca societate. Și iau aceasta în sensul cel mai larg. Căci după părerea mea este important ca fiecare popor să aibă propria sa poezie, nu atât pentru cei cărora le place poezia- aceștia, la urma urmei, ar putea să învețe limbi străine și să citească poezie în limbile respective- cât pentru că într-adevăr prezintă importanță pentru întreaga societate, inclusiv cei cărora nu le place poezia. Includ aici chiar și pe cei care nici măcar nu cunosc numele propriilor lor poeți naționali. Aceasta este adevărata temă a lucrării de față.

Constatăm că, spre deosebire de toate celelalte arte, poezia are pentru cei de același neam și aceeași limbă cu poetul o anume valoare, pe care numai pentru ei o poate avea. E drept că și muzica și pictura au un caracter local și național: dar pentru un străin, dificultățile de apreciere sunt în aceste arte mult mai mici. E drept, pe de altă parte, că scrierile în proză au în limba originală unele semnificații care prin traducere se pierd ; dar avem cu toții senzația că în traducere pierdem mult mai puțin dintr-un roman decât dintr-o poezie ; iar în traducerea unor lucrări științifice pierderea este practice nulă. Că poezia are un caracter mult mai specific decât proza, se poate vedea și din istoria limbilor europene. De-a lungul întregului Ev Mediu, până acum vreo câteva sute de ani, limba filosofiei, a teologiei, a științei a rămas latina. Impulsul spre utilizarea literară a limbilor popoarelor a pornit din poezie. Lucru cât se poate de firesc, ținând seama că poezia are de exprimat mai ales sentimente și emoții; și că sentimentele și emoțiile au un caracter particular, pe când gândirea are unul general. Într-o limbă străină este mai ușor să gândești decât să simți. De aceea nici o artă nu este atât de tenace națională ca poezia. Poți să-i iei unui popor limba, să i-o suprimi, să-i impui o altă limbă în școli; dar câtă vreme nu ai silit acel popor să simtă într-o altă limbă nouă, nu ai dezrădăcinat-o pe cea veche și ea va apare din nou în poezie, care transmite simțirea. Am spus „ să simtă într-o limbă nouă”, și nu înțeleg prin aceasta numai “ să-și exprime simțămintele într-o limbă nouă”. O idee exprimată într-o altă limbă rămâne practic aceeași idee, dar un sentiment sau o emoție exprimate într-o altă limbă nu mai rămân același sentiment sau aceeași emoție. Unul din motivele pentru a învăța cel puțin o limbă străină bine este că pe această cale ne însușim un fel de personalitate suplimentară; unul dintre motivele pentru care nu ne însușim o limbă în locul limbii materne este că cei mai mulți din noi nu vor să renunțe la propria personalitate. O limbă dezvoltată poate fi rareori exterminată altfel decât exterminând poporul care o vorbește. O limbă ia locul alteia, de obicei, pentru că limba respectivă prezintă simțitoare avantaje, și nu numai că reprezintă ceva diferit, ci și oferă o gamă mai largă și mai rafinată, nu numai gândirii ci și simțirii, decât limba mai priimitivă.

Emoția și sentimentele se pot deci exprima cel mai bine în limba comună a poporului- adică în limba vorbită de toate păturile sale: structura, ritmul, sonoritatea, expresiile idiomatice ale unei limbi exprimă personalitatea poporului care o vorbește. Afirmând că poezia, iar nu atât proza, exprimă emoții și sentimente, nu vreau să spun că poezia se poate lipsi de orice semnificație sau conținut de idei, sau că poezia de valoare nu ar fi mai bogată în semnificație decât poezia inferioară. Dar dacă aș detaila această idee, m-aș îndepărta de la scopul pe care îl urmăresc acum. Oricum, cred că se poate spune că un popor găsește exprimate cele mai adânci simțăminte ale sale în poezia proprie, mai degrabă decât în celelalte arte sau în poezia scrisă în altă limbă. Desigur, aceasta nu va însemna că adevărata poezie se limitează la simțăminte pe care oricine le poate recunoaște și înțelege; nu trebuie să limităm poezia la poezia populară. Destul că într-un popor omogen sentimentele celor mai complicați și rafinați au ceva în comun cu ale celor mai neciopliți și simpli, un element pe care nu îl împărtășesc cu cei de același nivel cu ei, dar de altă limbă. Și, când o civilizație e sănătoasă, un mare poet are ceva de spus compatrioților săi, indiferent de nivelul lor de cultură.

Poetul ca poet are, putem spune, numai o datorie indirectă față de poporul său; datoria sa nemijlocită o are față de limbă, întâi pentru păstrarea, apoi pentru lărgirea și înălțarea ei. Exprimând sentimentele altora, el le modifică totodată, aducându-le în focarul conștiinței; el îi face pe oameni mai conștienți de ceea ce simt, și, prin urmare îi învață ceva despre ei înșiși. Nu este însă doar un individ mai lucid decât alții; în același timp diferă, ca individ, de alți oameni, de alți poeți, și este capabil să împărtășească cititorilor în mod conștient sentimente noi pe care până atunci nu le cunoscuseră. Aceasta este deosebirea între scriitorul care e pur și simplu excentric sau nebun și poetul autentic. Primul are poate sentimente unice, dar ele nu pot fi împărtășite și sunt, prin urmare, inutile; cel din urmă descoperă noi variațiuni ale sensibilității pe care semenii săi și le pot însuși. Exprimându-le, el dezvoltă și îmbogățește limba pe care o vorbește.

Am vorbit de ajuns despre deosebirile impalpabile de ordin afectiv dintre popoare, diferențe care se manifestă și se dezvoltă prin intermediul limbilor respective. Dar experiența umană diferă nu numai în funcție de loc, ci și în funcție de timp. În fond, sensibilitatea noastră este în continuă schimbare, în pas cu trasnformările lumii care ne înconjoară; ea diferă de a chinezului sau a hindusului, dar diferă și de cea a strămoșilor noștri de acum câteva sute de ani. Nu este identică cu a părinților; și, în fine, noi înșine nu mai suntem cei de acum un an. Aceasta e evident; nu tot atât de evident este că tocmai din acest motiv nu ne putem îngădui să încetăm de a scrie poezie. Cei mai mulți oameni cu școală se mândresc oarecum cu marii scriitori ai limbii lor, chiar dacă nu-i citesc niciodată, după cum se mândresc cu orice altă glorie a patriei: ba câțiva autori ajung atât de vestiți, încât sunt pomeniți ocazional în discursuri politice. Dar cei mai mulți nu-și dau seama că nu este de ajuns numai atât; că dacă nu vor da la iveală noi mari scriitori și îndeosebi mari poeți, limba se va degrada, cultura însăși se va degrada și va fi poate înglobată de alta, mai puternică.

Bineînțeles, mai există și argumentul că, neavând o literatură a prezentului, ne vom înstrăina tot mai mult de literatura trecutului; dacă nu menținem continuitatea, vom înțelege tot mai puțin literatura noastră din trecut, până ce va fi la fel de străină ca literatura unui popor străin. Căci limba se află în continuă transformare; modul nostru de viață suferăși el numeroase transformări materiale ale condițiilor înconjurătoare; și fără acei câțiva oameni care împletesc o excepțională sensibilitate cu o excepțională putere asupra cuvintelor, va degenera nu numai capacitatea noastră de a ne exprima, ci chiar și cea de a resimți emoții, afară de cele mai grosolane.

Important nu e dacă, în vremea sa, poetul s-a bucurat de o mare popularitate. Important este însă ca în fiecare generație să aibă măcar un mic public. Și totuși, din ceea ce spuneam mai sus, ar reieși că el este cu adevărat semnificativ numai pentru epoca sa, ori că poeții din trecut devin cu totul nefolositori dacă nu avem și poeți în prezent. Ba aș merge chiar mai departe și aș spune că faptul că poetul se bucură imediat de o mare popularitate poate stârni indoieli: ne face să ne temem că de fapt el nu aduce nimic nou, că dă cititorului lucruri cu care este obișnuit pe care le-a mai primit și de la poeți din alte generații. Dar este foarte important ca poetul să dispună chiar printre contemporanii săi de un mic număr de cititori care să-l aprecieze. Totdeauna este nevoie de o mică avangardă, formată din iubitori ai poeziei, care să judece independent de contemporanii lor, precedându-i cu câțiva pași sau fiind mai receptivi la nou. Dezvoltarea culturii nu constă în aducerea tuturor în primele rânduri, caci aceasta ar însemna înregimentare, și nimic mai mult; ea constă în menținerea unei astfel de elite, fără ca grosul mai pasiv al cititorilor să rămână în urmă cu mai mult de aproximativ o generație. Modificările și dezvoltarea sensibilității, înregistrate mai întâi la un mic număr, își vor face loc treptat în limbă, prin intermediul influenței asupra altor autori, mai ușor accesibili; și în momentul în care ajung să fie bine stabiliți, se ivește nevoia unui nou progres. Pe lângă aceasta, scriitorii din trecut rămân actuali prin intermediul scriitorilor din prezent. Un poet ca Shakespeare a exercitat o profundă influență asupra limbii engleze, dar nu numai prin acțiunea asupra succesorilor săi imediați. Căci poeții geniali au și laturi care nu sunt descoperite dintr-o dată; și exercitând o influență directă asupra altor poeți, peste veacuri, continuă să influențeze și limba vie. În fond, pentru ca un poet englez din vremea noastră să  învețe să mânuiască(!) cuvintele, el trebuie să studieze îndeaproape pe cei mai de seamă mânuitori ai cuvintelor din alte epoci; pe cei care, la vremea lor, au înnoit limba.

Până acum nu am făcut decât să sugerez limita extremă până la care cred că se poate spune că se întinde influența poeziei; aceasta se poate cel mai bine formula spunând că, în cele din urmă, ea influențează vorbirea, sensibilitatea, viețile tuturor membrilor societății, tuturor membrilor comunității sociale, întregului popor, fie că citesc poezie și le place, fie că nu; ba e chiar indiferent dacă știu sau nu numele marilor poeți. Firește, la marginile ei cele mai îndepărtate, influența poeziei este foarte difuză, foarte indirectă și foarte greu de demonstrat. Este ca și cum ai urmări zborul unei păsări sau al unui avion pe cer: dacă te-ai uitat când era încă aproape și l-ai urmărit din ochi pe măsură ce se îndepărta tot mai mult, îl poți vedea încă la o distanță mare, o distanță la care altcineva, căruia vrei să i-l arăți, nu îl va descoperi cu ochiul liber. La fel, urmărind influența poeziei, de la acei cititori asupra cărora are cea mai puternică acțiune până la cei care nu o citesc de loc, o vom găsi prezentă pretutindeni. Sau cel puțin o vom găsi atunci când cultura națională este vie și sănătoasă, căci într-o cultură sănătoasă există o neîntreruptă influență și interacțiune reciprocă a fiecărei părți asupra celorlalte. Tocmai aceasta înțeleg eu prin funcția socială a poeziei în sensul cel mai larg: că, pe măsura calității și vigoarei sale, ea influențează vorbirea și sensibilitatea întregii națiuni.

N-aș vrea să fiu greșit înțeles: nu afirm că limba pe care o vorbim este determinată exclusiv de poeții noștri. Structura culturii este mult prea complexă pentru a îngădui așa ceva. De fapt, este la fel de adevărat și că nivelul poeziei noastre depide de felul în care oamenii își vorbesc limba, deoarece poetul trebuie să folosească drept material limba proprie, așa cum este ea vorbită efectiv în jurul său. Dacă ea merge înainte, el va profita; dacă se află în declin, trebuie să încerce să se descurce cum poate mai bine. Într-o anumită măsură, poezia poate să mențină, poate chiar să restabilească frumusețea limbii; totodată ea poate și trebuie să contribuie la dezvoltarea ei, să o facă tot atât de subtilă și precisă în condițiile mai complexe ale vieții moderne, pentru a face față noilor obiective, pe cât era de adecvată condițiilor și obiectivelor unei epoci mai simple. Dar poezia, la fel cu fiecare în parte din elementele care alcătuiesc acel misterios organism social pe care îl numim „cultura” noastră, depinde obligatoriu de numeroase alte împrejurări pe care nu le poate controla.

Aș lega aceasta de câteva considerații de natură mai generală. Până acum am insistat asupra funcției naționale și locale a poeziei; se cer câteva precizări în această privință. N-aș vrea să las impresia că menirea poeziei este să separe un popor de popor, căci nu cred că (!) culturile diverselor popoare ale Europei pot înflori izolate una de cealaltă. Incontestabil, în trecut au existat civilizații înaintate care au produs mari opere de artă, gândire și literatură, cu toate că s-au dezvoltat izolat. Nu pot să mă exprim cu prea multă siguranță în această privință, deoarece unele dintre ele nu s-au dezvoltat poate chiar atât de izolat cum se pare la prima vedere. În orice caz, în istoria Europei lucrurile nu s-au petrecut așa. Chiar și Grecia antică a datorat mult Egiptului și a datorat ceva și vecinilor asiatici; iar în relațiile statelor grecești între ele, cu dialectele și moravurile lor atât de diferite, întâlnim o influență și stimulare reciprocă, analogă celei care există în statele Europei. Cât despre istoria literaturii europene, ea nu arată că vreuna din ele a fost neinfluențată de celelalte; ci, dimpotrivă, că a existat un proces permanent de schimb și că fiecare din ele a fost, din când în când, reîmprospătată printr-un imbold venit din afară. O autarhie absolută în materie de cultură pur și simplu nu funcționează: cultura fiecărei țări în parte nu poate spera să se perpetueze decât prin comunicare cu celelalte. Dar pe cât de periculoasă este separarea culturilor înăuntrul unității care este Europa, pe atât de periculoasă ar fi și o unificare care să ducă la uniformizare. Varietatea este tot atât de esențială ca și unitatea. De exemplu, pentru anumite scopuri determinate, o lingua franca universală ca esperanto sau basic english este recomandabilă. Dar închipuindu-ne că toate legăturile între popoare ar fi să aibă loc într-o astfel de limbă artificială, cât de neadecvată ar fi ea! Sau, mai bine zis, în unele privințe ar fi perfect adecvată, iar în alte privințe nu s-ar realiza nici un fel de comunicare. Poezia ne amintește necontenit de toate acele lucruri care pot fi exprimate într-o singură limbă, și care nu pot fi redate prin traducere. Comunicarea spirituală de la popor la popor nu poate avea loc fără acei care își dau osteneala să învețe cel puțin o limbă străină, atât cât se poate învăța o limbă afară de cea maternă, și care sunt în consecință capabili, într-o măsură mică sau mai mare, să simtă și într-o altă limbă nu numai în cea maternă. Astfel, înțelegerea unui popor străin trebuie completată cu înțelegerea acelor indivizi din rândurile poporului străin respectiv care au făcut efortul de a învăța propria noastră limbă.

În treacăt fie spus, studiul poeziei unui alt popor este deosebit de constructiv. Am spus că poezia fiecărei limbi are unele calități care nu pot fi înțelese decât de cei pentru care limba respectivă este limba maternă. Dar mai există și un alt aspect. Încercând să citesc într-o altă limbă pe care nu o cunoșteam prea bine, am constatat că o bucată în proză nu o puteam înțelege decât în conformitate cu regulile școlărești: adică, întâi trebuia să cunosc înțelesul fiecărui cuvânt, gramatica și sintaxa. și abia apoi puteam gândi întregul pasaj în engleză. Dar am mai constatat uneori și că o poezie pe care nu o puteam traduce deoarece conținea multe cuvinte necunoscute și propoziții pe care nu le puteam interpreta, îmi comunica ceva viu și nemijlocit, specific și deosebit de ceea ce mi-ar fi spus engleza- ceva ce nu puteam formula în cuvinte, simțind totuși că înțeleg. Învățând limba mai bine, îmi dădeam seama că această impresie nu e iluzorie, că nu îmi închipuisem numai că este cuprinsă în poezie, ci era prezentă într-adevăr. Deci, cu poezia poți din când în când, ca să spunem așa, pătrunde în altă țară, înainte de a ți se elibera pașaportul sau de a cumpăra biletul.

Cercetând problema funcției sociale a poeziei, ajungem, deși poate într-un mod neașteptat, la problema mult mai generală a relațiilor între țări cu limbi diferite, dar cu culturi înrudite, pe teritoriul Europei. Bineînțeles, nu intenționez să trec de aici la chestiuni pur politice; dar nu pot să nu îmi exprim dorința ca cei ce se ocupă cu chestiuni politice să treacă mai des granița spre problemele pe care le-am discutat mai sus. Căci aceste reprezintă aspectul spiritual al problemelor de ordin material care formează obiectul politicii. Dicoace de această frontieră, de partea problemei care ne preocupă, sunt alcătuirile vii care au propriile legi organice de creștere, și care, fără să fie totdeauna raționale, trebuie să fie acceptate de rațiune așa cum sunt: alcătuiri care nu pot fi planificate precis și puse într-o ordine, după cum nu pot fi disciplinate vânturile, ploile și anotimpurile.

În sfârșit, dacă, socotind că poezia are o „funcție socială” pentru cei care vorbesc limba poetului, indiferent dacă au auzit de el sau nu, am dreptate, atunci înseamnă că pentru fiecare popor european este important ca celelalte să aibă o poezie proprie în continuare. Nu pot citi poezie norvegiană, dar dacă mi s-ar spune că în limba norvegiană nu se mai scrie poezie, m-aș simți alarmat, și nu numai din compasiune generoasă. Aș considera aceasta un focar de infecție care s-ar putea eventual întinde supra întregului continent; începutul unui declin care ar însemna că ar fi posibil ca oamenii de pretutindeni să înceteze să mai aibă capacitatea de a exprima și, prin urmare, de a simți emoțiile unei ființe civilizate. Desigur, așa ceva nu este exclus. Peste tot s-a vorbit mult de declinul credinței religioase; mult, mai puțin s-a observat declinul sensibilității religioase. În epoca modernă, problema nu e atât incapacitatea de a crede în Dumnezeu și oamenii anumite lucruri pe care strămoșii noștri le credeau, cît incapacitatea de  a simți ca ei în privința lui Dumnezeu și a omului. O credință în care nu mai crezi este ceva ce, într-o anumită măsură, mai poți înțelege; dar de îndată ce sentimentul religios dispare, cuvintele în care oamenii s-au străduit să-l exprime își pierd înțelesul. Sentimentul religios diferă, e drept, de la țară la țară și de la epocă la epocă, la fel ca și sentimentul poetic; sentimentul diferă chiar dacă doctrina, credința, rămâne aceeași. Dar aceasta este o condiție a vieții umane, iar ceea ce mă îngrijorează este moartea. Totodată este posibil ca sentimentul poetic și sentimentele care reprezintă materialul poeziei să dispară pretutindeni: fapt care poate facilita acea unificare a lumii pe care unii o consideră de dorit ca un scop în sine. ( traducere Virgil Nemoianu)

Eseuri literare, Editura pentru literatură universală, București- 1966

108

Se spune că

...sunt 108 linii energetice ce converg pentru a forma chakra inimii.

...există 12 constelații și 9 segmente de arc  numite namshas sau chandrakalas. 9 x 12 = 108. Charndra este luna şi kalas sunt diviziunile din cadrul întregului.

...Soarele este de 108 mai mare decât Pământul.

...în astrologia chineză, filosofia Tao spune că există 108 stele sacre.

...în Islam, numărul 108 se referă la Dumnezeu.

... sunt 108 mărgele în mala (rosariu) budiștilor și hindușilor pentru că sunt 6 simțuri, 3 aspecte ale timpului ( trecut, prezent, viitor), 2 stări ale inimii (pură sau impură), 3 sentimente (plăcere, antipatie, indiferență). 6 x 3 x 2 x3 = 108.

… în templele budiste nipone clopotele se trag de 108 ori pentru epuizarea celor 108 de slăbiciuni umane.

...în tradiția indiană există 108 forme de dans.

...Stonehenge are 108 metri în diametru.

José Saramago, Toate numele

"N-ai cum să fii în pielea mea, nu ești decît un tavan de stuc, Da, dar ce vezi din mine e tot o piele, de altfel, pielea e singurul lucru pe care vrem să-l vadă ceilalți din noi, pe dedesubt, nici noi nu reușim să știm cine sîntem[...] Înțelepciunea tavanelor e infinită, Dacă ești un tavan înțelept, dă-mi o idee, Privește-mă în continuarea, uneori dă rezultate"

Text preluat din note-facebookianul lui Sebastian Marina, actor la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântul Gheorghe.

"Au semnat peste 250 de oameni petitia prin care incercam sa obtinem candva, cumva, undeva, un sediu al nostru, al celor ce jucam in limba Romana pe scena Teatrului Maghiar. Au semnat cei peste 250 in doua zile. Unii zic ca e mult, altii ca e putin. Nu asta vreau sa spun. Vreau sa spun ca sunt profund impresionat (in sens pozitiv) de reactiile celor care ne cunosc, dar mai ales de reactiile celor cu care, probabil, nu am avut ocazia sa ne intalnim. Cu toate astea, inevitabil, se strecoara si mici erori. Ceea ce vrem noi, cei dela TAM, nu e sa parasim o cladire din cauza faptului ca am fi alungati, oprimati, etc. NICI VORBA!!! Vrem sa parasim o cladire in care se afla teatrul nostru in mod aproape abuziv de aproape un sfert de secol. Cladirea este si va ramane mereu a Teatrului Tamasi Aron (caci a lui a fost de cand s'a infiintat teatrul) sau cum se va numi peste nu stiu cata vreme, dar tot a celor care folosesc limba materna limba Maghiara. Noi trebuie sa plecam, nu ne da nimeni afara! Nu e vorba de asuprire. Stai cat stai in casa la om, dar poate mai si pleci, nu? Sigur ca exista si mici greutati sau rautati, dar ele niciodata nu au venit din partea celor dela Tamasi Aron. Altii au acest gen de rautati. Dar eu, caz concret, de sase ani de zile nu am fost tratat cu sicane serioase. Mici, inofensive si de cele mai multe ori puerile. Cunosc un tanar foarte destept, citit, intelectual care nu s'a sfiit sa imi spuna ca dupa parerea lui in acest tinut nu au ce cauta Romani. Nu's de acord, fireste, insa nici nu i'am dat cu halba in cap, iar cand ne vedem, ne salutam si povestim, ba mai mult, pentru o scurta perioada de timp chiar a colaborat cu teatrul nostru. In concluzie, sa nu starnim confuzie! Va pup!"

http://www.tam.ro/index.php?id=72

ideea de vineri

În lumea lui Fac-ce-vreau poți :

ü  vorbi, cânta, dansa în orice limbă vrei ;

ü  crede că cifra unu este un număr întreg ;

ü  merge pe ploaie fără umbrelă ;

ü  înalța zmeie ;

ü ieși din casă și să crezi că de fiecare dată te duci la circ ;

ü  spune că miracolele există pentru că depind de tine ;

ü trăi că trecutul nu s-a întâmplat și viitorul nu se va întâmpla ;

ü  mângâia animale fără să iei calmante;

ü  învinge recordul mondial la scufundări;

ü  modela lut când nu poți ciopli marmură ;

ü  sări într-un picior când vrei, chiar dacă ai doar un picior ;

ü  etc.

Pluta de piatră, Jose' Saramago

La această casă tăcută nu ajunge freamătul valurilor mării, nu se întunecă fereastra la umbra păsărilor care trec, cîini or fi, dar nu latră, pământul, dacă s-a cutremurat, nu se mai cutremură. La picioarele destrămătoarei firul e un munte care tot crește. Maria Guavaira nu se numește Ariadna, cu acest fir nu vom ieși din labirint, mai degrabă s-ar putea să ne pierdem, în cele din urmă, cu el. Capătul, unde-o fi.

********

Luna ca un ou prin draperii. Mă preling moale din pat în timp ce-mi trag șoseta. Întind privirea tiptilă lângă locul pe care tot timpul dorm. Părea că acum ar fi vrut să atingă locul din care m-am scurs prea devreme. Semnele roșii ale ceasului își schimbă minutele la fiecare a treia lui tresărire în somn. Încet, ca pe sfoară, cântăresc tălpile spre baie. În baie, Ilena cu razele lunii înfipte în păr, urcată pe marginea căzii, rânjea mângâindu-și degetele unul cate unul. Un deget mic, la mijloc, poc. Degetele mari trase, poc, poc. Marginea căzii se arcuiește sub greutatea Ilenei care sare într-un picior. Ea saltă nechezând, se rotește în aer și printr-un plonjon dispare în cadă. Apa, cascadă, se scurge pe pereți. Dacă ar fi fost aici, Lena ar fi adus găleți, ar fi măturat în liniște debitul apei până la canalizare. Șterg oglinda cu prosopul și-mi aranjez bretonul de la peruca mamei.

Degetele

Îmi pocnesc degete. Am mai făcut asta de nenumărate ori. Pe iubitul meu îl enervează pentru că-l anunță că va urma o criză de-a mea sau o alta criză de-a noastră. În fine, nu-i miroase a bine. De la o vreme, când îmi vine pofta să-mi pocnesc degetele, mai întâi mă uit să văd dacă-i prin preajmă.Dacă nu-i,sunt un om fericit, am tot timpul din lume. Le pocnesc pe rând, cu tact, câte unul în voie și cu multă bunăvoință. Uneori când e cu mine mai fur câte un pocnet de la câte un deget mic. Așa, fin, că poate nu se aude. Dar nu, tot aude și mă țintește cu privirea ca și cum ar vrea să arunce o piatră. Dacă stau o clipa să mă gândesc, poate are și el dreptate. Ultima dată când mi-am pocnit degetele în lift, ne-am certat catastrofal. Totul a început de la cum mi-am așezat pantofii la usă. Mea culpa. Îi lăsasem alandala, nu-l așezasem pe stângul lânga dreptul. Nu mai spun că nici hainele nu mi le-am pus imediat la spălat după ce mi-am îmbrăcat hainele de casă călcate la dungă. Și tot așa din una în alta, ca să mă apăr ca un om vinovat, am încercat să-i găsesc nod în papură în toată perfecțiunea lui. N-am găsit nimic de reproșat dar cu toate astea am strigat cât m-au ținut plămânii că sunt nefericită și că m-a făcut mama fără noroc de mi l-a trimis Dumnezeu tocmai pe el în cale. S-a înfuriat și mai tare. Mi-a spus că în casa lui nu au loc decat doi. Eu și el. Așa că,dacă sunt nefericită, să-l iau pe Dumnezeul meu cu tot și să mă îndrept spre fericire unde am să văd cu ochii. Mi-am cerut iertare și am recunoscut că mi-am pocnit degetele în lift înainte de a ajunge acasă. El m-a mângâiat tandru și mi-a spus că recunoașterea vinovăției este o cale spre maturizarea mea. Are dreptate. De acum am sa fiu mai atentă și responsabilă. Chiar mă gândesc serios la satisfacția de a-mi roade unghiile.

Insomnia

........

Am traversat barul pentru a ajunge la o uşă. Livia lăsa în continuare senzația că nu mă cunoaşte. Îmi era teamă să-i spun pe nume. Nu ştiam ce era la mijloc. Ajungând afară, am avut surpriza să văd că drumul scurt, pe care trebuia să mergem, era o râpă plină cu statui albe de marmură. Şi, pentru că nu era destul loc să mergem printre ele, trebuia să ne căţărăm pe ele. Părea a fi un cimitir al statuilor. Colegele Liviei erau foarte vesele şi păreau să se distreze pe seama mea. Livia m-a prins de mână.

 - Eşti gata? Trage aer în piept că va trebui să ţii pasul. Noi suntem obişnuite cu mersul pe deasupra. Drumul acesta pe cât pare de dificil este distractiv. Dacă e nevoie ne vom opri să te aşteptăm, dar numai o singură dată.

 Ele au ajuns foarte repede deasupra, eu am mai rămas în urmă căutând o modalitate de a mă prinde. Am găsit-o pe Venus a lui Botticelli cu capul în jos iar scoica ei statea precum o pălărie. Mai încolo, o balerină a lui Degas statea în arabesc. Nu eram decisă pe care dintre acestea să urc şi care este mai uşor de escaladat. Ciudată reprezentare a picturilor în marmură, ciudat şi drumul ăsta! Dar nu mai era timp de reflecţie, eu eram abia jos. M-am prins de Venus şi am reuşit să mă urc. E drept că nu mi-aş fi închipuit că marmura se poate sfărâma aşa de uşor. Am alunecat şi m-am agăţat de marginea scoicii care se ciobea. Mă uitam cu mirare la ceea ce îmi rămasese în mână. Marmura avea consistenţă de gips şi asta însemna că drumul va fi şi mai anevoios decât mi-l închipuisem. Desprinzându-mă am căzut pe Dimineaţa sau Noaptea lui Michelangelo- nu mi-am putut da seama prea bine pentru că a urmat o alunecare rapidă de tobogan. Viteza m-a ridicat şi am putut prinde mâna lui Adam din Geneza. Eram cuprinsă de frică pentru că mişcările pe care trebuia să le fac nu erau controlate numai de mine. Agăţată ca de o liană nu prea vedeam care ar putea fi următorul pas spre înaintare. Am hotărât să mă odihnesc. Deasupra mea apare capul uneia dintre colegele Liviei.

  -Ai obosit! Oricum, dacă te gândeşti să te întorci, îţi pot spune că uşa barului nu se deschide decât într-un singur sens. Bine că ai ajuns aici. De acum încolo este foarte simplu. Dă-mi mâna să te ajut!

  Eram bucuroasă că am reuşit să le ajung din urmă. Toate stăteau cuibărite pe câte o statuie. Mă aşteptau. Auzind un zgomot, m-am uitat în jos, pe pământ. Era un ţigănuş care încerca din răsputeri să rupă mâna unuia din îngerii lui Rafael. Nu puteam să las să se întâmple o asemenea barbarie!

  -Ce faci? De ce strici?

  -Ce stric?, mă întreabă cu ochii pe jumătate închişi şi ţintiţi în sus spre mine.

  -Nu rupe aia! O să strici tot...

  -Aaaaaa, asta? Păi, îi trebuie lui tati să termine o masă şi mâna asta este numai bună pentru piciorul ei. Apoi, marmora asta aruncată nu trebuie la nimenea. Şi... ce te ’nteresează, doamnă, ce fac eu? N-ai treabă? Dacă nu mă laşi în pace, ţip de se aude pân’ la tati...

  N-a mai spus nimic şi a rupt-o la fugă cu mâna în braţe. Eram intrigată de băieţel. Una dintre fete, pe care am recunoscut-o cu greu că este una dintre dansatoarele din bar, mi-a spus că aşa reuşesc unii oameni să trăiască. Folosesc marmura pentru a face mobilă şi apoi o vând.

  Obosită şi cuprinsă de panică, am avut un moment în care am crezut că nu voi mai ajunge acasă. De ce stau cocoţată pe statuile astea? Şi noaptea asta de ce nu se mai termină? Livia este cea care mă poate ajuta.

 -Livia, te rog, vreau să ajung acasă! Hai să mergem. Cred că şi Mircea este destul de îngrijorat.

 -Mircea este soţul tău?

 -Ştii povestea! Aşa a trebuit să spunem ca să putem închiria apartamentul.

 -Nu ştiu nici o poveste. Ştiu că vrei să ajungi acasă. Doar atât ştiu. Chiar dacă nu mai ai puteri o să ajungi, pentru că mai este foarte puţin de mers. Uite, vezi jgheabul acela?

 -Da.

 -El e partea cea mai distractivă din tot drumul ăsta. O să alunecăm pe el până jos. Când se termină el, am şi ajuns pe pământ. De acolo ne vom despărţi.

  Antrenată de ideea că se sfârşeşte măcar acest drum, am dat la o parte neruşinarea cu care continua Livia să mă facă să cred că nu ne cunoaştem. Ajungând la jgheab, care o era o împletitură din crengi şi iederă, fetele pe rând se lăsau în voia alunecării. Erau cuprinse de o stare copilărească de fericire. Chiuiau, ţipau, urlau tot felul de îndemnuri ca şi cum jgheabul acela era un fel de cucerire greu câştigată. În sfârşit am ajuns să pun piciorul pe pământ.

 Rămasă singură, încercam să găsesc măcar un reper cunoscut care să mă ghideze către casă. În întuneric am reuşit să disting silueta unui bărbat care se apropia de mine. Bine că este el să-l pot întreba pe unde să merg către casă. A mai avut timp să-mi treacă şi ideea prin cap că ar putea fi un om rătăcit ca şi mine. S-a oprit. Fără să-i fi adresat vreun cuvânt, mi-a spus că mă conduce până la biserică.

 -Care biserică? Catolică?, l-am întrebat.

 -Da.

 -Asta înseamnă că de acolo mai am foarte puţin de mers până să ajung.

 -Ştiu.

  Şi cum s-a încheiat scurta noastră discuţie, am şi ajuns singură la biserică. Din biserică se auzea un murmur. Ce zi este astăzi? Ce zi este astazi? Este marţi! Trebuie să fie Ruga suferinzilor către Sfântul Anton. Voi intra în biserică şi de aici mai este puţin. Intrând, am desluşit murmurul. „Pater noster qui est in cellis, fiat volunta...”. Aveam o candelă în mână. Biserica era schimbată. Altarul era chiar foarte aproape de intrare. De o parte şi de alta a lui se dechideau două coridoare. Trebuie să merg pe cel din dreapta! Imediat ajung acasă...Îmi fac loc printre ologi. Trebuie să trec printre ei. Numai să ajung la uşa care trebuie! Am ajuns. Lângă uşă patul unui muribund. Mi-e frică. Nu pot merge pe lângă el! Fac cale întoarsă pentru a ieşi din biserică. Alerg. Două femei îmbrăcate în negru îmi spun că mi se stinge candela. Mă opresc.

 -Vreau să ajung acasă!

 -Vreau să ajung acasă!

 -Vreau să ajung acasă!

Şi... am ajuns.