Serghei Esenin, Autobiografie, Berlin, 14 mai 1922.




Serghei Esenin în Italia

 

Sunt fiu de țăran. M-am născut la 21 septembrie 1895 în gubernia Reazanskaia, județul Reazansk, plasa Kuzminskaia.

La vârsta de doi ani, din cauză că tatăl meu era lipsit de mijloace și familia noastră numeroasă, am fost dat spre creștere bunicului meu dinspre mamă. Om destul de înstărit, bunicul avea trei feciori holtei alături de care mi-am petrecut copilăria. Unchii mei erau niște flăcăi zvăpăiați și în stare de orice. Aveam trei ani și jumătate când m-au suit pe un cal neînșeuat, după care i-au dat drumul în galop. Îmi aduc aminte că mă pierdusem cu totul și că mă țineam foarte tare de coamă.

Apoi m-au învățat să înot. Unul dintre unchii mei (Sașa) m-a luat cu el într-o luntre, s-a desprins de țărm și mi-a făcut vânt în apă ca un cățel. Dădeam din mâini înspăimântat și bicisnic, în timp ce el îmi striga : „Hei, mortăciune! Acum să te văd ce mai faci!” „Mortăciune” la el însemna un cuvânt de alintare. Mai târziu, pe la opta ani, altui unchi al meu îi țineam loc de câine de vânătoare : traversam bălțile înot după rațele împușcate. Foarte bine învățasem să mă urc în copaci. Nici unul din copii nu se putea lua la întrecere cu mine. Am scăpat destui gospodari de ciorile care nu-i lăsau să-și doarmă somnul de amiază după ce se întorceau de la plug: le distrugeam cuiburile din mesteceni pentru o grivnă bucata. O dată am căzut, dar am avut mare noroc: m-am ales cu niște zgârieturi pe față și pe burtă și o oală de lapte spartă, pe care o duceam bunicului la coasă.

Veșnic plin de vânătăi, eram mare bătăuș și capul răutăților printre copii. Certat pentru poznele mele eram numai de bunica ; bunicul mă încuraja el însuși la bătaie uneori și îi spunea adesea bunicii : “Nu te atinge de el, proastă ! Așa se face voinic”.

Bunica mă iubea din tot sufletul și afecțiunea ei față de mine nu cunoștea margini. Sâmbăta mă spăla, îmi tăia unghiile și mă dădea cu petrol pe cap, pentru că nu era pieptene să-mi biruie părul cârlionțat. E drept că nici petrolul nu ajuta mare lucru. Zbieram ca din gură de șarpe de fiecare dată și până astăzi ziua de sâmbătă îmi provoacă un soi de silă.

Dumineca mă trimiteau la liturghie și, ca să se încredințeze că merg, îmi dădeau patru copeici: două pentru prescură și două preotului pentru incizarea ei. Prescura o cumpăram, dar în locul preotului îi făceam eu trei semne cu briceagul, iar cele două copeici rămase le puneam la bătaie în cimitir, unde jucam arșice cu băieții.

Așa mi-am petrecut copilăria. Crescând mare, ai mei țineau mult să mă facă învățător; de aceea m-au dat la o școală confesională cu internat, după absolvirea căreia, la vârsta de șaisprezece ani, urma să intru la institutul pedagogic din Moscova. Din fericire, acest lucru nu s-a întâmplat. De metodică și didactică nici nu voiam să aud, așa de mult mi se urâse de ele.

Versuri am început să compun timpuriu, de pe la nouă ani, dar exercițiul conștient al scrisului îl leg de vârsta de 16-17 ani. Câteva poezii din această perioadă cu intrat în Radunița.

La vârsta de optsprezece ani, mirat de faptul că nu mi se publicau versurile trimise la reviste, am picat pe nepusă masă la Petersburg. Am fost primit acolo cu mare amabilitate. L-am vizitat întâi pe Blok, apoi pe Gorodețki. Mă uitam la Blok și eram lac de transpirație : vedeam pentru prima oară un poet în viață. Gorodețki mi-a făcut cunoștință cu Kliuev, de existența căruia n-aveam habar până atunci. De Kliuev m-a legat, în ciuda unor radicale disensiuni, o mare prietenie care continuă să persiste și acum, cu toate că nu ne-am văzut de șase ani.

El stă acum la Vîtegra și-mi scrie că trăiește cu pâine amestecată cu pleavă și bea zeamă goală rugându-se lui Dumnezeu să-i dea o moarte de care să nu-i fie rușine.

În anii războiului și ai revoluției soarta  m-a azvârlit dintr-o parte în alta. Am străbătut Rusia în cruciș și-n curmeziș, de la Oceanul Înghețat de Nord la Marea Neagră și la Caspica, din vest până spre China, Persia și India.

Etapa cea mai prielnică a vieții mele consider că a fost anul 1919. Temperatura locuințelor noastre nu depășea în iarna acelui an cinci grade sub zero. Nu era nici urmă de lemne de foc.

Din P.C.R. n-am făcut parte nici odată fiindcă mă consider a fi situat mult mai la stânga.

Autorul preferat : Gogol.

Am publicat următoarele volume de versuri : Radunița, Albastru, Schimbarea la față, Ceaslovul satelor, Armonică în trei rânduri de bumbi, Spovedania unui huligan și Pugaciov.

În prezent scriu o lucrare de mari proporții întitulată Țară de canalii.

În Rusia, când lipsea hârtia, îmi publicam versurile împreună cu Kusikov și Mariengof pe zidurile mănăstirii Strastnaia sau le recitam pur și simplu pe bulevarde. Cei mai fervenți admiratori ai noștri erau prostituatele și borfașii. Cu ei păstrăm în continuare relații amicale. Comuniștii nu ne iubesc dintr-o neînțelegere.

În încheiere, o adâncă plecăciune tuturor cititorilor mei și un apel: puțină atenție la inscripția „Rugăm nu trageți!”

                                      Traducere din rusește de Ioanichie Olteanu; autobiografia precede „Ceaslovul Satelor, poezii 1911-1920”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca-1981.