Safo din Lesbos



Safo, frescă de la Pompei



[…]Despre această curioasă și fascinantă femeie, care a devenit celebră ca o Françoise Sagan de acum două mii cinci sute de ani, Platon scria : “Se spune că există nouă muze. Nătărăii ! Au uitat-o pe cea de-a zecea : Safo din Lesbos”. Iar Solon care, de pe urma poeziei, a rămas cu durerea că aceasta a fost singurul lucru ce nu i-a reușit, atunci când nepotul său Esecestide, i-a citit una de ale ei, a exclamat: ”Acum chiar că pot să mor !” Ea a fost, ca antonomază, ‘‘ poeta’’, așa cum și Homer a fost  “poetul”.

Safo s-a născut  pe la sfârșitul secolului al șaptelea, se pare în anul 612 înainte de Christos, la Eres, un orășel din apropierea capitalei. Dar părinții săi, care erau nobili și avuți, au dus-o de mică la Mitilini, exact în momentul când Pittacos își începea cariera-i norocoasă. Să fi fost ea implicată cu adevărat în conjurația care voia să-l răstoarne pe dictator ? Ni s-ar părea oarecum ciudat. Deși făcea parte dintr-un mediu nobil, în care femeile contau cât de cât, și nu trebuiau să se ocupe doar cu țesutul și cu spălatul vaselor, așa cum se întâmplă la burghezi și, încă mai mult, la proletari, ea nu ne sugerează să fi fost o intrigantă politică. Ambițiile sale trebuie că erau altele, și de un gen mai feminin. Prea frumoasă nu pare să fi fost. Era micuță la trup și fragilă ; datorită pielii, a părului și a ochilor săi foarte negri, ziceai că e o bucată de tăciune aprins. Dar, ca toți tăciunii aprinși, îl frigeau rău pe oricine se apropia de ea. Adică, ce să mai vorbim, avea ceea ce numim noi azi sex-appeal , și acel defect de gândire și de cumințenie care, la femei și la copii, constituie un farmec irezistibil. Ea își spunea singură : “Un căpșor ușuratic”. Și recunoștea că are “o inimă de copil”. Dar asta încă nu ne permite s-o vedem în chip de Aspasie sau de Cornelie.

Poate, mai mult decât politica, moralitatea ei a fost motivul care l-a determinat pe Pittacos s-o surghiunească în orașul vecin Pirra. Dictatorul, ca toți dictatorii, era un om auster, iar Safo trebuie să fi comis vreo gafă, în ciuda răspunsului ei demn și vag retoric dat lui Alceu, care îi adresase o scrisoare galantă, regretând că pudoarea îl  împiedică să-i spună ce ar fi vrut să-i spună : “Alceu, dacă dorințele tale sunt curate și nobile, iar limba ta e pregătită să le exprime, nimic nu te reține s-o faci”. Dar aici era vorba de literatură între doi inși care știau că scrisorile lor aveau să dăinuie peste generații. Pentru că, în general, Alceu nu prea avea rețineri. Iar Safo, nici atât. El a mai compus încă vreo câteva versuri în cinstea ei, la care ea nu a răspuns. Și totul s-a terminat aici. De altfel, poeții nu prea obișnuiesc să se căsătorească între ei. Se mulțumesc doar să se deteste la distanță.

De abia se înapoiase din exilul de la Pirra, că Pittacos iar a exilat-o, dar de data asta în Sicilia. Aici, însă, ea s-a măritat cu un industriaș bogat, așa cum se întâmplă cu “divele” din toate timpurile, care își aleg bărbații dintre marii miliardari. A și avut o fetiță, “pe care n-aș schimba-o pe toată Lidia și nici de dragul meu Lesbos”. Industriașul, după ce i-a făcut copilul, și-a respectat și cea din urmă obligație a sa de bărbat cumsecade: a lăsat-o văduvă și, bineînțeles, stăpână pe toată averea. “Am nevoie de lux ca de soare”, a recunoscut ea cinstit. Și s-a înapoiat, ca să se bucure și de unul și de celălalt, în Lesbosul ei iubit, unde, după cinci ani de exil, a revenit bogată și fără obligații conjugale.

Și, pe cât se pare, a profitat din plin de asta. S-a dedicat mai întâi fetiței sale, apoi și fratelui său Carassos, cu aceeași afecțiune maternă. Dar acesta a deziluzionat-o, îndrăgostindu-se de o curtezană egipteană. Safo, emotivă și feminină cum era, a făcut o criză de gelozie, l-a zgâriat și n-a mai vrut să-l vadă. După aceea, a înființat un colegiu de fete, în care s-au înscris, de la început, toate tinerele aparținând societății înalte din Mitilini. Ea le-a botezat “Hetaire”, adică “însoțitoare”, le-a învățat muzica, poezia și dansul și, pe cât se pare, a fost o profesoară desăvârșită. Dar, după aceea, au început să circule prin oraș multe zvonuri ciudate în legătură cu obiceiurile pe care ea le introdusese în școală. Și, într-o zi, părinții unei hetaire numită Attis au venit, negri la față, să-și retragă fata, care era tocmai preferata profesoarei.

Acest necaz al lui Safo a fost un mare noroc pentru poezie, deoarece durerea despărțirii i-a inspirat poetei câteva din cele mai frumoase versuri din lirica tuturor timpurilor. Adio la Attis rămâne un model de puritate a inspirației și de sobrietate a formei și ne dovedește că – din păcate- pentru o poezie bună nu sunt deloc necesare sentimentele frumoase. În chinul ei “dulce-amar”, așa cum l-a numit, oricine și-l poate recunoaște pe al său propriu.

Așa cum se întâmplă adesea cu femeile păcătoase, Safo a avut o bătrânețe de o demnitate aproape exemplară. După o legendă, crezută și culeasă chiar de Ovidiu, ea a început să-i iubească și pe bărbați, și și-a pierdut capul după un marinar, unul Faon, care, neîmpărtășindu-i dragostea, a adus-o în stare să se sinucidă la Leuca, aruncându-se de pe o stâncă. Dar se pare că eroina acestei drame a fost o altă Safo, o oarecare curtezană. Un fragment de proză din scrisorile poetei, descoperit în Egipt, ne-o prezintă însă cu totul altfel: senină și resemnată. Iată un răspuns al ei la o cerere în căsătorie : “Dacă sânul meu ar mai putea hrăni încă și pântecul ar mai putea să nască viață, m-aș îndrepta acum, fără să tremur, către o nouă nuntă. Dar azi vremea a lăsat prea multe urme pe chipul meu, și iubirea nu mă mai biciuie cu suferințele ei atât de duioase”. Iar într-un alt fragment, salvat pentru posteritate : “Tot așa cum noaptea înstelată îi urmează, firesc, amurgului trandafiriu, moartea vine și ea în urma tuturor lucrurilor rămase încă în viață, și le prinde, până la urmă, în gheare.”

Din motive de morală, posteritatea a fost severă cu Safo. Acum nouă sute de ani, Biserica i-a condamnat la rug opera în nouă volume. A fost o întâmplare că, pe la sfârșitul secolului trecut, doi arheologi englezi au descoperit, la Oxihorincos, două sarcofage învelite în bucăți de pergament ; iar pe unul din ele mai erau încă vizibile șase sute de versuri ale poetei.

E tot ce ne-a rămas de la ea, dar e destul ca s-o așezăm printre cei mai mari, poate ca cea mai mare poetă a veacului al șaselea, așa cum o consideră, în mod unanim, toți contemporanii săi; și ceea ce e curios, chiar și rivalii. Printre aceștia au fost unii de valoare, ca Mimnermos. Dar poate că singurul care merită să se compare cu ea a fost Anacreon, excelent maestru al rimei, lipsit însă de pasiunea și impetuozitatea lirică ce ne-a fermecat la Safo. Anacreon era un poet de curte, căruia îi plăcea să stea printre domni și să fie întreținut de ei.S-a născut la Teos, și a avut grijă doar să trăiască bine. A reușit, deoarece a ajuns până la vârsta de optzeci și cinci de ani, și poate că ar fi atins chiar și suta, dacă nu i-ar fi rămas în gât un bob de strugure, care l-a sufocat. Ca să evite neplăcerile, el nu s-a angajat în nimic; nici în politică, nici în amor. Tocmai acest lucru nu-i permite poeziei sale să pătrundă sub pielea cititorilor. Din punct de vedere metric, ea este minunat construită și a rămas un model : acela al odelor «anacreontice ». Dar, spre deosebire de Safo, care și-a plătit inspirația cu bucurii și suferințe istovitoare, pentru Anacreon poezia a fost un meșteșug. Ca și Vincenzo Monti, el scria cu ușurință, mânca serios, bea strașnic și nu avea nici probleme de sentiment, nici cazuri de conștiință. Se spune că la bătrânețe, s-a îndrăgostit chiar de-adevăratelea și a învățat să cunoască  suferințele provocate de gelozie. Dar era prea târziu acum ca să-și mai învie muza ușoară, căreia egoismul îi interzisese să-i scurteze mai adânc sentimentele omenești.

                                                                                   Indro Montanelli- Istoria Grecilor- Ed. Artemis