Nichita Stănescu, Aripa și roata

În exercitarea poeziei e ceva care se poate învăța și ceva ce nu se poate învăța. Aripa o ai sau nu o ai. Poți să zbori sau să nu zbori cu ea. Depinde de aer, de înălțime, de alizeu sau de crivăț. Rare, păsările zburând pe ploaie și încă și mai rare cele care zboară noaptea. Aripa este forma naturală a roții.

Aripa nu poate fi învățată, însă roata poate fi învățată. Îngereasca o știi sau n-o știi, lumeasca se învață.

Adeseori am contemplat cu minunată mirare celebrul crochiu al lui Leonardo Da Vinci, acela în care înscrie omul într-un cerc. M-am întrebat de ce se înscrie omul într-un cerc? Cu o pornire juvenilă, am refuzat să-mi imaginez că omul poate fi înscris într-un cerc. Și totuși, ce frumos stă cu brațele desfăcute și cu spițele picioarelor acel om ideal al lui Leonardo Da Vinci înscris într-o roată.

Cu patru mâini sau mai precis cu sugestia a patru mâini, cele două dau sentimentul aripei. Măreția zborului s-a mutat din spinare în brațe. Nu aștepți decât învârtirea în jurul axei, ca într-o relativă egalitate, spițele mâinilor și ale picioarelor să o pornească pe drumul cel lung al roții gândite și învățate. Înaintarea roții reprezintă un sens al ascensiunii umane. Subsumarea aripei roții ne duce cu gândul la artifex, la semnificația constructivă a ființei umane.

Dar dacă am refuza imaginea lui Leonardo Da Vinci și n-am mai înscrie omul într-o roată? Dacă am zice că omul nu e tocmai identic cu propriile sale părți, că jumătatea de sus a lui, deși se aseamănă cu jumătatea lui de jos, semnificațiile celor două jumătăți se despart în mod radical.

Ce ar fi dacă am înscrie omul între două paralele? Ce am observa? Am vedea că finele paralele ale mâinilor, amintind mai degrabă de aripă, deși asemănătoare, totuși sunt cu totul altceva decât vigoarea de spițe de roată ale paralelelor picioarelor. Am mai vedea că între rădăcinile mâinilor apare ceva pe care natura l-a făcut măreț, sferic, și extrem de dezvoltat: calota craniană cu întregul chip de sub ea. Cui vom da curs, cui îi vom acorda sens, cui îi vom acorda semn primordial decât acestei forme pe care natura a exagerat-o  din excesul de conținut și de semnificat pe care-l are!

Nu știu dacă a înscrie un om, între două paralele, e o fericită viziune asupra omului. Dar oricum, alăturând-o celei de a înscrie omul într-o roată, din nou ne revine ideea că îngereasca nu se poate învăța, dar roata da.



Nichita Stănescu, Respirări, editura Sport-Turism, București 1982