Safo din Lesbos



Safo, frescă de la Pompei



[…]Despre această curioasă și fascinantă femeie, care a devenit celebră ca o Françoise Sagan de acum două mii cinci sute de ani, Platon scria : “Se spune că există nouă muze. Nătărăii ! Au uitat-o pe cea de-a zecea : Safo din Lesbos”. Iar Solon care, de pe urma poeziei, a rămas cu durerea că aceasta a fost singurul lucru ce nu i-a reușit, atunci când nepotul său Esecestide, i-a citit una de ale ei, a exclamat: ”Acum chiar că pot să mor !” Ea a fost, ca antonomază, ‘‘ poeta’’, așa cum și Homer a fost  “poetul”.

Safo s-a născut  pe la sfârșitul secolului al șaptelea, se pare în anul 612 înainte de Christos, la Eres, un orășel din apropierea capitalei. Dar părinții săi, care erau nobili și avuți, au dus-o de mică la Mitilini, exact în momentul când Pittacos își începea cariera-i norocoasă. Să fi fost ea implicată cu adevărat în conjurația care voia să-l răstoarne pe dictator ? Ni s-ar părea oarecum ciudat. Deși făcea parte dintr-un mediu nobil, în care femeile contau cât de cât, și nu trebuiau să se ocupe doar cu țesutul și cu spălatul vaselor, așa cum se întâmplă la burghezi și, încă mai mult, la proletari, ea nu ne sugerează să fi fost o intrigantă politică. Ambițiile sale trebuie că erau altele, și de un gen mai feminin. Prea frumoasă nu pare să fi fost. Era micuță la trup și fragilă ; datorită pielii, a părului și a ochilor săi foarte negri, ziceai că e o bucată de tăciune aprins. Dar, ca toți tăciunii aprinși, îl frigeau rău pe oricine se apropia de ea. Adică, ce să mai vorbim, avea ceea ce numim noi azi sex-appeal , și acel defect de gândire și de cumințenie care, la femei și la copii, constituie un farmec irezistibil. Ea își spunea singură : “Un căpșor ușuratic”. Și recunoștea că are “o inimă de copil”. Dar asta încă nu ne permite s-o vedem în chip de Aspasie sau de Cornelie.

Poate, mai mult decât politica, moralitatea ei a fost motivul care l-a determinat pe Pittacos s-o surghiunească în orașul vecin Pirra. Dictatorul, ca toți dictatorii, era un om auster, iar Safo trebuie să fi comis vreo gafă, în ciuda răspunsului ei demn și vag retoric dat lui Alceu, care îi adresase o scrisoare galantă, regretând că pudoarea îl  împiedică să-i spună ce ar fi vrut să-i spună : “Alceu, dacă dorințele tale sunt curate și nobile, iar limba ta e pregătită să le exprime, nimic nu te reține s-o faci”. Dar aici era vorba de literatură între doi inși care știau că scrisorile lor aveau să dăinuie peste generații. Pentru că, în general, Alceu nu prea avea rețineri. Iar Safo, nici atât. El a mai compus încă vreo câteva versuri în cinstea ei, la care ea nu a răspuns. Și totul s-a terminat aici. De altfel, poeții nu prea obișnuiesc să se căsătorească între ei. Se mulțumesc doar să se deteste la distanță.

De abia se înapoiase din exilul de la Pirra, că Pittacos iar a exilat-o, dar de data asta în Sicilia. Aici, însă, ea s-a măritat cu un industriaș bogat, așa cum se întâmplă cu “divele” din toate timpurile, care își aleg bărbații dintre marii miliardari. A și avut o fetiță, “pe care n-aș schimba-o pe toată Lidia și nici de dragul meu Lesbos”. Industriașul, după ce i-a făcut copilul, și-a respectat și cea din urmă obligație a sa de bărbat cumsecade: a lăsat-o văduvă și, bineînțeles, stăpână pe toată averea. “Am nevoie de lux ca de soare”, a recunoscut ea cinstit. Și s-a înapoiat, ca să se bucure și de unul și de celălalt, în Lesbosul ei iubit, unde, după cinci ani de exil, a revenit bogată și fără obligații conjugale.

Și, pe cât se pare, a profitat din plin de asta. S-a dedicat mai întâi fetiței sale, apoi și fratelui său Carassos, cu aceeași afecțiune maternă. Dar acesta a deziluzionat-o, îndrăgostindu-se de o curtezană egipteană. Safo, emotivă și feminină cum era, a făcut o criză de gelozie, l-a zgâriat și n-a mai vrut să-l vadă. După aceea, a înființat un colegiu de fete, în care s-au înscris, de la început, toate tinerele aparținând societății înalte din Mitilini. Ea le-a botezat “Hetaire”, adică “însoțitoare”, le-a învățat muzica, poezia și dansul și, pe cât se pare, a fost o profesoară desăvârșită. Dar, după aceea, au început să circule prin oraș multe zvonuri ciudate în legătură cu obiceiurile pe care ea le introdusese în școală. Și, într-o zi, părinții unei hetaire numită Attis au venit, negri la față, să-și retragă fata, care era tocmai preferata profesoarei.

Acest necaz al lui Safo a fost un mare noroc pentru poezie, deoarece durerea despărțirii i-a inspirat poetei câteva din cele mai frumoase versuri din lirica tuturor timpurilor. Adio la Attis rămâne un model de puritate a inspirației și de sobrietate a formei și ne dovedește că – din păcate- pentru o poezie bună nu sunt deloc necesare sentimentele frumoase. În chinul ei “dulce-amar”, așa cum l-a numit, oricine și-l poate recunoaște pe al său propriu.

Așa cum se întâmplă adesea cu femeile păcătoase, Safo a avut o bătrânețe de o demnitate aproape exemplară. După o legendă, crezută și culeasă chiar de Ovidiu, ea a început să-i iubească și pe bărbați, și și-a pierdut capul după un marinar, unul Faon, care, neîmpărtășindu-i dragostea, a adus-o în stare să se sinucidă la Leuca, aruncându-se de pe o stâncă. Dar se pare că eroina acestei drame a fost o altă Safo, o oarecare curtezană. Un fragment de proză din scrisorile poetei, descoperit în Egipt, ne-o prezintă însă cu totul altfel: senină și resemnată. Iată un răspuns al ei la o cerere în căsătorie : “Dacă sânul meu ar mai putea hrăni încă și pântecul ar mai putea să nască viață, m-aș îndrepta acum, fără să tremur, către o nouă nuntă. Dar azi vremea a lăsat prea multe urme pe chipul meu, și iubirea nu mă mai biciuie cu suferințele ei atât de duioase”. Iar într-un alt fragment, salvat pentru posteritate : “Tot așa cum noaptea înstelată îi urmează, firesc, amurgului trandafiriu, moartea vine și ea în urma tuturor lucrurilor rămase încă în viață, și le prinde, până la urmă, în gheare.”

Din motive de morală, posteritatea a fost severă cu Safo. Acum nouă sute de ani, Biserica i-a condamnat la rug opera în nouă volume. A fost o întâmplare că, pe la sfârșitul secolului trecut, doi arheologi englezi au descoperit, la Oxihorincos, două sarcofage învelite în bucăți de pergament ; iar pe unul din ele mai erau încă vizibile șase sute de versuri ale poetei.

E tot ce ne-a rămas de la ea, dar e destul ca s-o așezăm printre cei mai mari, poate ca cea mai mare poetă a veacului al șaselea, așa cum o consideră, în mod unanim, toți contemporanii săi; și ceea ce e curios, chiar și rivalii. Printre aceștia au fost unii de valoare, ca Mimnermos. Dar poate că singurul care merită să se compare cu ea a fost Anacreon, excelent maestru al rimei, lipsit însă de pasiunea și impetuozitatea lirică ce ne-a fermecat la Safo. Anacreon era un poet de curte, căruia îi plăcea să stea printre domni și să fie întreținut de ei.S-a născut la Teos, și a avut grijă doar să trăiască bine. A reușit, deoarece a ajuns până la vârsta de optzeci și cinci de ani, și poate că ar fi atins chiar și suta, dacă nu i-ar fi rămas în gât un bob de strugure, care l-a sufocat. Ca să evite neplăcerile, el nu s-a angajat în nimic; nici în politică, nici în amor. Tocmai acest lucru nu-i permite poeziei sale să pătrundă sub pielea cititorilor. Din punct de vedere metric, ea este minunat construită și a rămas un model : acela al odelor «anacreontice ». Dar, spre deosebire de Safo, care și-a plătit inspirația cu bucurii și suferințe istovitoare, pentru Anacreon poezia a fost un meșteșug. Ca și Vincenzo Monti, el scria cu ușurință, mânca serios, bea strașnic și nu avea nici probleme de sentiment, nici cazuri de conștiință. Se spune că la bătrânețe, s-a îndrăgostit chiar de-adevăratelea și a învățat să cunoască  suferințele provocate de gelozie. Dar era prea târziu acum ca să-și mai învie muza ușoară, căreia egoismul îi interzisese să-i scurteze mai adânc sentimentele omenești.

                                                                                   Indro Montanelli- Istoria Grecilor- Ed. Artemis

Serghei Esenin, Autobiografie, Berlin, 14 mai 1922.




Serghei Esenin în Italia

 

Sunt fiu de țăran. M-am născut la 21 septembrie 1895 în gubernia Reazanskaia, județul Reazansk, plasa Kuzminskaia.

La vârsta de doi ani, din cauză că tatăl meu era lipsit de mijloace și familia noastră numeroasă, am fost dat spre creștere bunicului meu dinspre mamă. Om destul de înstărit, bunicul avea trei feciori holtei alături de care mi-am petrecut copilăria. Unchii mei erau niște flăcăi zvăpăiați și în stare de orice. Aveam trei ani și jumătate când m-au suit pe un cal neînșeuat, după care i-au dat drumul în galop. Îmi aduc aminte că mă pierdusem cu totul și că mă țineam foarte tare de coamă.

Apoi m-au învățat să înot. Unul dintre unchii mei (Sașa) m-a luat cu el într-o luntre, s-a desprins de țărm și mi-a făcut vânt în apă ca un cățel. Dădeam din mâini înspăimântat și bicisnic, în timp ce el îmi striga : „Hei, mortăciune! Acum să te văd ce mai faci!” „Mortăciune” la el însemna un cuvânt de alintare. Mai târziu, pe la opta ani, altui unchi al meu îi țineam loc de câine de vânătoare : traversam bălțile înot după rațele împușcate. Foarte bine învățasem să mă urc în copaci. Nici unul din copii nu se putea lua la întrecere cu mine. Am scăpat destui gospodari de ciorile care nu-i lăsau să-și doarmă somnul de amiază după ce se întorceau de la plug: le distrugeam cuiburile din mesteceni pentru o grivnă bucata. O dată am căzut, dar am avut mare noroc: m-am ales cu niște zgârieturi pe față și pe burtă și o oală de lapte spartă, pe care o duceam bunicului la coasă.

Veșnic plin de vânătăi, eram mare bătăuș și capul răutăților printre copii. Certat pentru poznele mele eram numai de bunica ; bunicul mă încuraja el însuși la bătaie uneori și îi spunea adesea bunicii : “Nu te atinge de el, proastă ! Așa se face voinic”.

Bunica mă iubea din tot sufletul și afecțiunea ei față de mine nu cunoștea margini. Sâmbăta mă spăla, îmi tăia unghiile și mă dădea cu petrol pe cap, pentru că nu era pieptene să-mi biruie părul cârlionțat. E drept că nici petrolul nu ajuta mare lucru. Zbieram ca din gură de șarpe de fiecare dată și până astăzi ziua de sâmbătă îmi provoacă un soi de silă.

Dumineca mă trimiteau la liturghie și, ca să se încredințeze că merg, îmi dădeau patru copeici: două pentru prescură și două preotului pentru incizarea ei. Prescura o cumpăram, dar în locul preotului îi făceam eu trei semne cu briceagul, iar cele două copeici rămase le puneam la bătaie în cimitir, unde jucam arșice cu băieții.

Așa mi-am petrecut copilăria. Crescând mare, ai mei țineau mult să mă facă învățător; de aceea m-au dat la o școală confesională cu internat, după absolvirea căreia, la vârsta de șaisprezece ani, urma să intru la institutul pedagogic din Moscova. Din fericire, acest lucru nu s-a întâmplat. De metodică și didactică nici nu voiam să aud, așa de mult mi se urâse de ele.

Versuri am început să compun timpuriu, de pe la nouă ani, dar exercițiul conștient al scrisului îl leg de vârsta de 16-17 ani. Câteva poezii din această perioadă cu intrat în Radunița.

La vârsta de optsprezece ani, mirat de faptul că nu mi se publicau versurile trimise la reviste, am picat pe nepusă masă la Petersburg. Am fost primit acolo cu mare amabilitate. L-am vizitat întâi pe Blok, apoi pe Gorodețki. Mă uitam la Blok și eram lac de transpirație : vedeam pentru prima oară un poet în viață. Gorodețki mi-a făcut cunoștință cu Kliuev, de existența căruia n-aveam habar până atunci. De Kliuev m-a legat, în ciuda unor radicale disensiuni, o mare prietenie care continuă să persiste și acum, cu toate că nu ne-am văzut de șase ani.

El stă acum la Vîtegra și-mi scrie că trăiește cu pâine amestecată cu pleavă și bea zeamă goală rugându-se lui Dumnezeu să-i dea o moarte de care să nu-i fie rușine.

În anii războiului și ai revoluției soarta  m-a azvârlit dintr-o parte în alta. Am străbătut Rusia în cruciș și-n curmeziș, de la Oceanul Înghețat de Nord la Marea Neagră și la Caspica, din vest până spre China, Persia și India.

Etapa cea mai prielnică a vieții mele consider că a fost anul 1919. Temperatura locuințelor noastre nu depășea în iarna acelui an cinci grade sub zero. Nu era nici urmă de lemne de foc.

Din P.C.R. n-am făcut parte nici odată fiindcă mă consider a fi situat mult mai la stânga.

Autorul preferat : Gogol.

Am publicat următoarele volume de versuri : Radunița, Albastru, Schimbarea la față, Ceaslovul satelor, Armonică în trei rânduri de bumbi, Spovedania unui huligan și Pugaciov.

În prezent scriu o lucrare de mari proporții întitulată Țară de canalii.

În Rusia, când lipsea hârtia, îmi publicam versurile împreună cu Kusikov și Mariengof pe zidurile mănăstirii Strastnaia sau le recitam pur și simplu pe bulevarde. Cei mai fervenți admiratori ai noștri erau prostituatele și borfașii. Cu ei păstrăm în continuare relații amicale. Comuniștii nu ne iubesc dintr-o neînțelegere.

În încheiere, o adâncă plecăciune tuturor cititorilor mei și un apel: puțină atenție la inscripția „Rugăm nu trageți!”

                                      Traducere din rusește de Ioanichie Olteanu; autobiografia precede „Ceaslovul Satelor, poezii 1911-1920”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca-1981.

Culoarul

fusese odată timpul când norii erau așa aproape de pământ, încât oamenii mergeau la piață sau la familiile lor cu fețele în iarbă. toate zilele lor se scurgeau printre, în și din iarbă. distanțele erau măsurate în rădăcini de oțetar, înălțimea în spice de secară, orele în foșnet de arbust iar moneda oficială era bobul de mazăre.

în acest timp, tot ce nu era verde nu exista și dacă îndrăzneai a spune verde în față că verdele uneori nu e verde, nu mai aveai dreptul să cânți la frunză până în murmurul în care visai cai verzi pe pereți. a, da, trebuie să spun că murmurul era secunda foșnetului de arbust. pedeapsa aceasta era dată de către primarii orașelor, care nu erau aleși după numărul boabelor de mazăre,nuuu, primar era acela care ajungea primul în centrul orașului. și iată, uneori, se putea ca în fiecare zi să fie alt primar.

într-un astfel de oraș cu mulți foști primari, într-o casă cu ferestrele mângâiate de draperii lungi și grele de smarald, locuia un băiat cu multe dorințe verzi, dar cele mai multe nu erau verzi. și pentru că nu putea să-și rostească dorințele necolorate, le nota cu câte un ics mare cu o cretă verde chiar în locul în care îl prindea câte o dorință.

uite, cum a fost în seara în care citea la lumina abajurului libelulă, când și-a dorit să vadă ce se află deasupra norilor, pentru că oricât de aproape ar fi fost de iarbă, norii doar uneori erau verzi cu totul. a închis cartea cu coperte din piele de șopârlă, a scos creta din buzunarul pantalonilor scurți și a desenat un ics mare pe fotoliul din care tocmai s-a ridicat. da, așa cum ți-ai închipuit, camera sa era toată însemnată cu icsuri. n-a închis bine ochii pentru a se gândi tare, tare la dorință că s-a pornit un vânt strașnic, așa de strașnic încât icsurile din camera sa au început să se învârtă ca moriștile, draperiile de smarald să se umfle precum velele unei corăbii uriașe. luptându-se cu așa un curent puternic, a reușit să prindă capetele draperiei pentru a ajunge să închidă fereastra, dar draperia s-a arcuit și prinzându-l în pântece l-a tras în zborul ei prin fereastră.

băiatul cu parașuta de smarald a plutit câteva zile neverzi în care a văzut burți de curcubeie prin care fâlfâiau din aripi rândunici, niște păsări huruitoare cu moriști în plisc și uite așa până când el și parașuta de smarald au obosit. încet, încet s-au apropiat mai mult de pământ până a putut vedea băiatul o gară mare și în ea un lucru multicolor rotitor ce părea un caleidoscop. pentru că nu putea să-și scoată creta verde din buzunar, și-a închis ochii pentru a-și nota cu ics dorința.

Green Town, c.1978

Friedensreich Hundertwasser