Cu talentu’ peste ochi

-Ce faci pe-aici? Urcă!

-Nu, lasă, lasă!

-Urcă! Hai, unde vrei să te las?

-Nu vreau nimic. Vreau să mă lași aici și în pace...

-Hai, mă! Da’ ești cătrănit rău. Ești negru la față…și-așa ești tu urît, acuma ești și negru. Ce-ai pățit? Hai, urcă!

-Nu urc. Eu tre’ să stau aici.

-Urcă măcar puțin să-mi spui ce ai. Ești nebun?  E unșpe noaptea. Cum să nu mă gîndesc c-ai luat-o razna?

-Uuuuhhh, m-a lăsat! M-a lăsat, m-a lăsat și sufăr din fiecare celulă. Plîng și sufăr.

-Și-acuma? Ce faci? Suferi, așa, pe stradă, noaptea?

-Stau să văd cînd se-aprinde lumina în camera ei. Sufletul mi-e greu, că sufăr. Stau sub geamul ei și-i scriu poezii în gînd.

-Păi, tu nu ești poet și n-ai să fii niciodată.

-Nu începe iar. Eu am fost publicat mai înainte de toți proștii. Lasă-mă acum să sufăr!

-Vezi că nu ești poet? Privește cu atenție la marele poet național! La statuia din centru. Ai văzut? Suferă? El e înfășurat în mantia-i și privește detașat deasupra capetelor muritorilor. Îl doare-n muză și nici acolo. Stă aia împrăștiată, cocoțată pe el, goală și pe cald și pe frig. Mai vin ăia de-i fură mîna, o mîzgălesc peste tot și el stă sfinx, drept în fața tuturor. Ăsta-i poetul adevărat. La el vin toți cu flori și i le așează la picioare. Și, totuși, ar trebui mai mult...Da’ ce știe muritorul de nemurire?

-Ea o să rămînă nemuritoarea mea, muza și suferința eternă prin poemele mele ce vor urma. Uite, nici acuma n-a ajuns acasă! Sufăr mai rău ca un cîine în lanț. Sufăr ca o haită de cîini înlănțuită. Nu mai pot să fac nimic, nimic…urlu!

-Urlă, dacă ai vrut poetă…

-Talentată, te rog! Are talent. Eu am descoperit-o!

-Talentată, da! Are talent. Da’ ce-ai văzut la ea? Că doar am văzut-o amîndoi deodată și nu ne-a plăcut. Tu ai stat și-ai trăncănit în continuare cu ea… Acum, vezi bine, ți-a dat cu talentu’ peste ochi. Ai îmbătrînit și nu ai învățat nimic de la viață. Pe poete nu pui inima și sufletul, pui doar mîna sau, mă rog, ce mai poți pune la vîrsta asta…

-Unde ți-e poezia de altădată? Unde-i poezia noastră împărțită între doi prieteni?

-Ce am împărțit doar poezia? Ehhheee, o mai ții minte pe-aia? Care venea la mine-o zi și la tine-a doua zi? Cum o chema?

-Nu mă interesează!

-Ei, nu te interesează. Fii atent, nu mai știu cum o cheamă! Stătea mai în sus pe Războieni, da, da, la numărul optzecișiceva.

-Hahahahaaa, nu mai știi cum o cheamă, dar știi unde stă!

-A, acuma rîzi și nu mai suferi? Să-ți fie învățătură de-acum încolo. Nu te mai încurca cu vreo poetă.

-Ea nu-i numai poetă. E mai mult.

-E femeie. Ce poate fi mai mult? Se ia o femeie, de preferat o fată, și se face o poetă din ea. Și doar de aici poate începe poezia ta. Ți-am spus că nu ești poet și n-ai să fii niciodată. O faci să creadă că scrie bine, dar că mai trebuie lucrat. Faceți lecturi pe înserat. O pui să scrie. Îi corectezi, îi mai scrii și tu texte, o scoți în lume, dar nu pe banii tăi, festivaluri, concursuri, chestii culturale și-ai făcut o poetă care-ți va fi credincioasă pînă te plictisești tu. Ce dracu’?

-Uite vine o patrulă!

-Urîți mi-au fost milițienii toată viața mea.

-Uite ce tupeu, ne mai bat și-n geam.

-Bună seara!

-Bună seara!

-Trăiți!

-Știți că staționați pe un loc interzis? Care ar fi motivul pentru care staționați pe un loc interzis?

-Păi, noi, noi sîntem scriitori.

-Da, sîntem scriitori și ne-a prins inspirația împreună în această mașină și am tras frumos pe dreapta și acuma ne spunem ideile unul altuia. Așa fac scriitorii.

-Da’ nu ne cunoaștem cumva? Dacă nu ne cunoaștem, poate ne cunoaștem cu șeful dumitale, că noi facem ceva pentru cultura locală, o sprijinim de-o viață.

-Scrieți? Citiți?

-Vreți să facem bancuri?

-Aaa, nuu, mă gîndeam că poate mai citiți ce scriem noi pe la revistele de cultură. Doar asta. Haideți să vă dau niște exemplare de revistă. Am aici în spate. Dă și tu niște exemplare domnului!

-N-am la mine.

-Dă, mă, nu fi jidan, că știu că ai mereu în geanta aia revista ta de rahat!

-Bine, două, am.

-Poftiți, două de la mine și două de la domnul. Mai dați și dumneavoastră prin secție, poate mai citește cineva. Vedeți? Așa se sprijină cultura, din om în om.

- Bună seara!

-Bună seara! Și ar fi bine altădată să evitați inspirația în locurile nepermise!

-Trăiți! Numai bine!

                                                                          Simona Toma

Sarabanda

Cu ochii strînşi de miopie îşi privește zîmbind copiii desenaţi frumos dormind ghemuiţi şi, cu mişcări nesigure matinale, după ce-a pipăit creionul cărbune, Aglaja îşi schiţează picioarele şterse cu o radieră, ca să încapă cu toţii în patul de-o persoană. Fără să facă prea mult zgomot, pune cu grijă primul picior pe podea și îi încearcă reflexele. La fel face și cu al doilea. Dînd să se ridice, un colț al cuverturii de pe pat îi înconjoară mijlocul subțire precum un tentacul de caracatiță uriașă care o trage sfios și moale înapoi în pat. Știe sigur că trebuie să mai zăbovească o vreme țintuită locului și caută cu privirea ceva de făcut. Își aduce aminte de poveștile cîntate și desenate copiilor înainte să adoarmă. Întinde mîna spre teancul de pe noptieră cu Guguștiuca pe tocuri de plexiglas și Pindijelul mov cu picățele verzi care-a fugit din supă. Repetă în gînd refrenul guguștiucei, glugluglu, am zburat prin toată lumea, și de-acum, gluglu și glu și glu, nu mai e de făcut nimica. Cîteva molii bat milisecundar aerul din înălțimea camerei. Împunge cu degetul arătător cuvertura patului și pare că doarme dusă iar cu degetele mari de la picioare caută mîngîierea papucilor de catifea neagră pariziană de la marginea patului. Încet, încet se îndreaptă spre baie ocolind șipcile cîntătoare din podeaua veche să nu-i trezească brusc pe copii. Oglinda mare de deasupra chiuvetei îi primește treptat chipul în ramă. Nu caută detalii în ea, că oricum e prea devreme să-și pună ochelarii pe nas. În borcanul cu periuța și pasta de dinți, pe-o fîntînă arteziană, doi tineri se sărută. El o privește și-i oprește rotunjimea obrazului în palmă. Știi,spune el, o să ne despărțim, după ce-o să ne iubim și-o să ne urîm nepămîntean, primești? Aglaja se uită în irișii lui și vede adînc liniștea singurătății în care își desenează cu un creion cărbune, în fiecare dimineață, chipul într-o oglindă, deasupra unei chiuvete și, cu ochii strînși de miopie, urmărește doi fluturi bătînd aerul cu aripile lor aproape strîmte.

                                                                   Simona Toma   

Frumoasă-i primăvar-afară!

- Mooamăă, ce coadă-i! Și ai de gînd să stai la coada asta? Pfff!

- Sigur, trebuie! Stai, stai! Ghișeul unu, nu...ghișeul doi și trei, nu...aici trebuie să stăm!

- Cre’ c-ai înnebunit! Chiar aici unde-i coada mai mare? Uite-acolo, nu-i nimeni, vezi?, la ghișeul doi...

- Nu, nu, acolo-i pentru primit și trimis bani.

- Dincolo? Îs numai patru persoane...

- Nu, acolo-i pentru colete. Aici trebuie.

- Bagă-te-n față, spune că-i o urgență! Uite ce plic mare ai! O să te creadă. Eu, una, te-aș crede, la așa plic...

- Nuuu, nu pot să fac asta, mai în față sînt și niște bătrîni. Nuu, nu pot.

- Fată, dar ăștia ai tăi, de la concursul de poezie, n-au mail? Trimiți tu frumos de acasă, după-aia mîncăm ceva, bem ceva...nu ți-a dat prin cap pîn-acuma?

- Nu se poate, nu trebuie să-mi apară numele, așa-i regulamentul.

- Niebuni, duși cu capu’, și dup-aia cum își dau seama că tu ești tu și altu-i altu’?

- Ei, se poate, își dau seama, am tot ce trebuie în plicul ăsta. M-am luat după regulament.

- Fată, nu numai că m-am pus pe tocuri, m-ai plimbat tot orașu’ să-mi arăți tuuaaatăăă primăvara, stau la coada asta cu tine, cre’ că plecăm diseară de-aici, … mi-e și-o foaaame de te văd copan ca la desene,…mai vrei și concursuri de poezii…, situația asta mă enervează…

- Lasă că nu durează așa mult. Lumea din față are facturi. Plătesc și pleacă.

- Da’, uite, ăla are-o grămadă, are-un buchet!

- Du-te și stai pe scaun! Nu durează mult.

...electrica, osutăpatruzecișiopt, restu’, vă rog,…,amendă, cinzecișișase, aveți să-mi dați șase lei?, am rămas fără mărunt, mai așteptați!, văd că domnu’ are mărunți, încasez și vă dau restul imediat…

- Singurică și tristă? De ce stai așa… pe gînduri? Ai văzut ce primăvară frumoasă-i afară?

- Pleacă, bre, de-aici! Ce, nu stai bine în baston și te dai la fete tinere?

- Da’ de ce stai tu, așa, singurică și tristă? Te-a supărat iubitul? Așa-s ăștia tineri, nu știu ce pierd!

- Bre, lasă-mă-n pace! N-auzi? Ai aparat? Pleacă-n treburile matale! Strig în gura mare că ești pedofil, dacă nu mă lași în pace…

- O, da’ ce supărată ești! Hai să-ți spun o poezie de primăvară, poate-ți trece!

- Ce? Poezie? Nieeebun!

…restul, vă rog, următorul,…, patrusutedouăzeci…, romtelecom,…

- Fată, numai niebuni în poezia asta a ta și tu te-ai apucat să scrii din astea…Hai acasă! Nici nu te mai las aici și dacă mai scrii, te și spun lu’ maică-ta! Pune plicul ăla și păstrează-l ca amintire. Gata, mi-am dat seama, niebuni și poezie. Scrie altceva! Scrie pe pereți!...Și ăia care scriu poezie, oricum, toți îs morți. Nu știi de Eminescu?

Simona Toma