|
T.S.Eliot |
Este atât de probabil că titlul eseului de față va sugera lucruri diferite unor oameni diferiți, încât poate mi se va ierta dacă, înainte de a încerca să explic ce înseamnă, voi explica ce nu înseamnă. Când vorbim despre “funcția” unui lucru, ne gândim de regulă la cea pe care este menit să o îndeplinească, iar nu la pe care o îndeplinește în realitate sau a îndeplinit-o până acum. Această distincție este importantă, deoarece nu intenționez să discut ceea ce cred eu că este menirea poeziei. De obicei, când cineva vorbește despre poezie, și mai ales atunci când este poet, se referă la acel fel anume de poezie pe care ar vrea să-l scrie el însuși. Nu este, desigur, exclus ca în viitor sarcina poeziei să nu fie cea din trecut ; dar și în acest caz tot merită să stabilim întâi ce funcție a avut în trecut, atît la un moment dat, într-o limbă sau alta, cât și universal. Mi-ar fi mai ușor să scriu despre sensul pe care îl dau eu însumi poeziei, sau aș dori să i-l dau, și să încerc apoi să conving că tocmai așa au procedat în trecut marii poeți, sau au încercat să procedeze- fără să reușească pe deplin, dar asta poate nu din vina lor. Mi se pare însă că dacă poezia- și mă refer la orice poezie mare- nu a avut nici o funcție socială în trecut, nu este probabil că va avea o astfel de funcție nici în viitor.
Spun orice poezie mare, ca să evit un alt mod de a trata subiectul de față. Aș vrea să trec în revistă, unul după altul, diversele genuri de poezie și să discut pe rând despre funcția socială a fiecăruia, fără a atinge chestiunea mai generală a poeziei ca poezie. Vreau să disting între funcțiile particulare și cea generală, ca să ne dăm seama despre ce nu discutăm. Poezia poate avea o finalitate socială deliberată, conștientă. În formele ei mai primare, această finalitate este adesea foarte limpede. Așa sunt, de pildă, vechile rune și descântece, dintre care unele aveau un scop magic și practic- să prevină “deochiul”, să vindece vreo boală sau să îmbuneze un demon. În ritualul religios, poezia e folosită din cele mai vechi timpuri, și când cântăm un imn religios nu facem decât să folosim poezia într-un anume scop social. Poate că în forma inițială, înainte de a deveni un prilej de desfătare colectivă, epopeea și saga transmiteau un soi de informație istorică ; înainte de folosirea limbii scrise, versificarea regulată trebuie să fi fost de mare ajutor memoriei- iar memoria barzilor, naratorilor și învățaților primitive trebuie să fi fost prodigioasă. Funcțiile sociale recunoscute poeziei sunt evidente și în societăți mai avansate, ca în Grecia antică. Teatrul grec își are origina în ritualuri religioase tradiționale; dezvoltarea odei pindarice este legată de un prilej social anume. Firește, fiecare dintre aceste utilizări ale poeziei îl oferă un cadru care îi înlesnea atingerea perfecțiunii într-un gen anume.
Unele dintre aceste forme se păstrează și în poezia mai modernă, cum ar fi imnul religios pe care îl aminteam mai sus. Înțelesul termenului poezie didactică a suferit oarecare schimbări. Didactic poate să însemne „care transmite cunoștințe”, sau poate să însemne „care instruiește moral”, sau ceva care să le cuprindă pe amândouă. De pildă, Georgicele lui Vergiliu sunt poezie foarte frumoasă și conțin totodată cunoștințe agricole foarte utile. Dar în zilele noastre pare imposibil să scrii un tratat modern despre agricultură care să aibă totodată valoare poetică: pe de o parte, subiectul însuși a devenit mult mai complicat și mai științific, pe de alta poate fi tratat mult mai lesnicios în proză. Nimeni nu se va apuca azi să scrie manuale de cosmologie sau de astronomie în versuri, cum făceau romanii. Poezia al cărei pretins scop este de a transmite cunoștințe a fost înlăturată de proză. Treptat, poezia didactică a început să se limiteze la poezia de exortație morală, sau la poezia care năzuiește să îl convertească pe cititor, într-o anume problemă, la punctul de vedere al autorului. Ea cuprinde deci o bună parte din ceea ce putem numi satiră, deși satira se suprapune cu burlesca și parodia, al căror obiectiv principal este să stârnească hazul. În secolul XVII, o parte din poeziile lui Dryden sunt satiric în sensul că urmăresc să ridiculizeze obiectul lor, dar și didactice în măsura în care caută să-l convertească pe cititor la un anumit punct de vedere politic sau religios; în același timp, ele folosesc metoda alegorică a deghizării realității ca ficțiune: Ciuta și Pantera, care urmărește să îl convingă pe cititor că, în disputa cu biserica anglicană, dreptatea era de partea bisericii romane, este cel mai remarcabil exemplu de poem de acest fel. În secolul XIX, o bună parte din poezia lui Shelley este inspirată de zeul pentru reforme sociale și politice.
Cât despre poezia dramatică, ea are o funcție socială care actualmente îi revine exclusiv. Căci în vreme ce poezia scrisă în prezent este în cea mai mare parte scrisă ca să fie citită de unul singur, sau recitată în cerc restrâns, poezia dramatică, ea și numai ea, are funcția de a impresiona nemijlocit și colectiv un mare număr de oameni adunați pentru a asista la un episod imaginar interpretat pe o scenă. Poezia dramatică diferă de toate celelalte, dar, întrucât legile ei speciale sunt cele ale teatruluiîn general, și aici nu ne preocupă funcția socială specifică a teatrului.
Cât despre funcția specifică a poeziei filosofice, aceasta ar impune o analiză și o trecere în revistă istorică destul de lungă. Cred ca am amintit destule tipuri de poezie din care a reieșit limpede că funcția specifică a fiecăreia în parte se leagă de altă funcție: a poeziei dramatice- de teatru, a poeziei didactice de informație- de funcția subiectului tratat, a poeziei didactice filosofice, sau religioase, sau politice, sau morale- de funcția domeniilor respective. Putem să cercetăm funcția oricăruia din aceste tipuri de poezie fără ca, pentru aceasta, să atingem problema funcției poeziei. Căci toate acestea pot fi tratate și în proză.
Dar înainte de a trece mai departe, aș vrea să resping o evantuală obiecție. Unii sunt câteodată suspicioși față de orice poezie cu scop precis: poezie în care poetul pledează pentru concepțiile sociale, morale, politice sau religioase. Și, când le displac părerile respective, sunt și mai înclinați să afirme că aceea nu e poezie; tot așa, după cum alții cred adesea că au de-a face cu poezia veritabilă, dar întâmplător găsesc exprimat un punct de vedere pe care îl împărtășesc. După părerea mea nu are importanță dacă poetul își folosește poezia pentru a apăra sau pentru a combate o anume atitudine socială. O poezie proastă se poate bucura de o vogă trecătoare când poetul reflectă o atitudine care la un moment dat are popularitate; dar poezia autentică supraviețuiește nu numai când părerea generală se schimbă, ci și atunci când încetează orice interes în ce privește problemele care îl pasionau pe poet. Poemul lui Lucrețiu rămâne mare, deși concepțiile sale privind fizica și astronomia sunt azi discreditate; ca și poemul lui Dryden, cu toate că disputele politice din secolul XVII nu ne mai interesează; așa cum un mare poem din trecut poate să trezească satisfacție poetică, deși astăzi noi am fi tratat tema sa în proză.
Trecând la funcția socială esențială a poeziei, să vedem întâi care sunt funcțiile ei mai evidente, cele pe care trebuie totuși să le îndeplinească, ori altfel nu mai îndeplinește nici una. Cred că prima de care putem fi siguri este că poezia trebuie să producă o plăcere. Dacă mă întrebați ce fel de plăcere, nu pot să vă răspund decât: acel fel de plăcere pe care îl dă poezia; pur și simplu pentru că orice alt răspuns ne-ar târî prea departe în estetică, în problema generală a naturii artei.
Cred că nu voi fi contrazis spunând că orice poem bun, fie că e mare sau nu, ne oferă și altceva în afară de satisfacție căci fără aceasta, satisfacția însăși nu ar fi de cea mai înaltă calitate. Dincolo de orice intenție particulară a diferitelor genuri, așa cum am văzut mai sus, poezia comunică întotdeauna o nouă experiență sau un nou mod de a înțelege cotidianul, sau dă expresie unei trăiri a noastre pentru că ne lipsesc cuvintele, lărgește conștiința noastră sau ne rafinează sensibilitatea. Dar nu aceste câștiguri personale de pe urma poeziei ne interesează aici, după cum ne interesează nici însușirile satisfacției personale. Cred că toată lumea înțelege ce fel de satisfacție poate oferi poezia, precum și ce fel de importanță (dincolo de această satisfacție) are ea în viața noastră. Dacă nu produce aceste două efecte, pur și simplu nu este poezie. Chiar când suntem conștienți de aceasta, scăpăm uneori din vedere rolul pe care îl joacă pentru noi în colectiv, ca societate. Și iau aceasta în sensul cel mai larg. Căci după părerea mea este important ca fiecare popor să aibă propria sa poezie, nu atât pentru cei cărora le place poezia- aceștia, la urma urmei, ar putea să învețe limbi străine și să citească poezie în limbile respective- cât pentru că într-adevăr prezintă importanță pentru întreaga societate, inclusiv cei cărora nu le place poezia. Includ aici chiar și pe cei care nici măcar nu cunosc numele propriilor lor poeți naționali. Aceasta este adevărata temă a lucrării de față.
Constatăm că, spre deosebire de toate celelalte arte, poezia are pentru cei de același neam și aceeași limbă cu poetul o anume valoare, pe care numai pentru ei o poate avea. E drept că și muzica și pictura au un caracter local și național: dar pentru un străin, dificultățile de apreciere sunt în aceste arte mult mai mici. E drept, pe de altă parte, că scrierile în proză au în limba originală unele semnificații care prin traducere se pierd ; dar avem cu toții senzația că în traducere pierdem mult mai puțin dintr-un roman decât dintr-o poezie ; iar în traducerea unor lucrări științifice pierderea este practice nulă. Că poezia are un caracter mult mai specific decât proza, se poate vedea și din istoria limbilor europene. De-a lungul întregului Ev Mediu, până acum vreo câteva sute de ani, limba filosofiei, a teologiei, a științei a rămas latina. Impulsul spre utilizarea literară a limbilor popoarelor a pornit din poezie. Lucru cât se poate de firesc, ținând seama că poezia are de exprimat mai ales sentimente și emoții; și că sentimentele și emoțiile au un caracter particular, pe când gândirea are unul general. Într-o limbă străină este mai ușor să gândești decât să simți. De aceea nici o artă nu este atât de tenace națională ca poezia. Poți să-i iei unui popor limba, să i-o suprimi, să-i impui o altă limbă în școli; dar câtă vreme nu ai silit acel popor să simtă într-o altă limbă nouă, nu ai dezrădăcinat-o pe cea veche și ea va apare din nou în poezie, care transmite simțirea. Am spus „ să simtă într-o limbă nouă”, și nu înțeleg prin aceasta numai “ să-și exprime simțămintele într-o limbă nouă”. O idee exprimată într-o altă limbă rămâne practic aceeași idee, dar un sentiment sau o emoție exprimate într-o altă limbă nu mai rămân același sentiment sau aceeași emoție. Unul din motivele pentru a învăța cel puțin o limbă străină bine este că pe această cale ne însușim un fel de personalitate suplimentară; unul dintre motivele pentru care nu ne însușim o limbă în locul limbii materne este că cei mai mulți din noi nu vor să renunțe la propria personalitate. O limbă dezvoltată poate fi rareori exterminată altfel decât exterminând poporul care o vorbește. O limbă ia locul alteia, de obicei, pentru că limba respectivă prezintă simțitoare avantaje, și nu numai că reprezintă ceva diferit, ci și oferă o gamă mai largă și mai rafinată, nu numai gândirii ci și simțirii, decât limba mai priimitivă.
Emoția și sentimentele se pot deci exprima cel mai bine în limba comună a poporului- adică în limba vorbită de toate păturile sale: structura, ritmul, sonoritatea, expresiile idiomatice ale unei limbi exprimă personalitatea poporului care o vorbește. Afirmând că poezia, iar nu atât proza, exprimă emoții și sentimente, nu vreau să spun că poezia se poate lipsi de orice semnificație sau conținut de idei, sau că poezia de valoare nu ar fi mai bogată în semnificație decât poezia inferioară. Dar dacă aș detaila această idee, m-aș îndepărta de la scopul pe care îl urmăresc acum. Oricum, cred că se poate spune că un popor găsește exprimate cele mai adânci simțăminte ale sale în poezia proprie, mai degrabă decât în celelalte arte sau în poezia scrisă în altă limbă. Desigur, aceasta nu va însemna că adevărata poezie se limitează la simțăminte pe care oricine le poate recunoaște și înțelege; nu trebuie să limităm poezia la poezia populară. Destul că într-un popor omogen sentimentele celor mai complicați și rafinați au ceva în comun cu ale celor mai neciopliți și simpli, un element pe care nu îl împărtășesc cu cei de același nivel cu ei, dar de altă limbă. Și, când o civilizație e sănătoasă, un mare poet are ceva de spus compatrioților săi, indiferent de nivelul lor de cultură.
Poetul ca poet are, putem spune, numai o datorie indirectă față de poporul său; datoria sa nemijlocită o are față de limbă, întâi pentru păstrarea, apoi pentru lărgirea și înălțarea ei. Exprimând sentimentele altora, el le modifică totodată, aducându-le în focarul conștiinței; el îi face pe oameni mai conștienți de ceea ce simt, și, prin urmare îi învață ceva despre ei înșiși. Nu este însă doar un individ mai lucid decât alții; în același timp diferă, ca individ, de alți oameni, de alți poeți, și este capabil să împărtășească cititorilor în mod conștient sentimente noi pe care până atunci nu le cunoscuseră. Aceasta este deosebirea între scriitorul care e pur și simplu excentric sau nebun și poetul autentic. Primul are poate sentimente unice, dar ele nu pot fi împărtășite și sunt, prin urmare, inutile; cel din urmă descoperă noi variațiuni ale sensibilității pe care semenii săi și le pot însuși. Exprimându-le, el dezvoltă și îmbogățește limba pe care o vorbește.
Am vorbit de ajuns despre deosebirile impalpabile de ordin afectiv dintre popoare, diferențe care se manifestă și se dezvoltă prin intermediul limbilor respective. Dar experiența umană diferă nu numai în funcție de loc, ci și în funcție de timp. În fond, sensibilitatea noastră este în continuă schimbare, în pas cu trasnformările lumii care ne înconjoară; ea diferă de a chinezului sau a hindusului, dar diferă și de cea a strămoșilor noștri de acum câteva sute de ani. Nu este identică cu a părinților; și, în fine, noi înșine nu mai suntem cei de acum un an. Aceasta e evident; nu tot atât de evident este că tocmai din acest motiv nu ne putem îngădui să încetăm de a scrie poezie. Cei mai mulți oameni cu școală se mândresc oarecum cu marii scriitori ai limbii lor, chiar dacă nu-i citesc niciodată, după cum se mândresc cu orice altă glorie a patriei: ba câțiva autori ajung atât de vestiți, încât sunt pomeniți ocazional în discursuri politice. Dar cei mai mulți nu-și dau seama că nu este de ajuns numai atât; că dacă nu vor da la iveală noi mari scriitori și îndeosebi mari poeți, limba se va degrada, cultura însăși se va degrada și va fi poate înglobată de alta, mai puternică.
Bineînțeles, mai există și argumentul că, neavând o literatură a prezentului, ne vom înstrăina tot mai mult de literatura trecutului; dacă nu menținem continuitatea, vom înțelege tot mai puțin literatura noastră din trecut, până ce va fi la fel de străină ca literatura unui popor străin. Căci limba se află în continuă transformare; modul nostru de viață suferăși el numeroase transformări materiale ale condițiilor înconjurătoare; și fără acei câțiva oameni care împletesc o excepțională sensibilitate cu o excepțională putere asupra cuvintelor, va degenera nu numai capacitatea noastră de a ne exprima, ci chiar și cea de a resimți emoții, afară de cele mai grosolane.
Important nu e dacă, în vremea sa, poetul s-a bucurat de o mare popularitate. Important este însă ca în fiecare generație să aibă măcar un mic public. Și totuși, din ceea ce spuneam mai sus, ar reieși că el este cu adevărat semnificativ numai pentru epoca sa, ori că poeții din trecut devin cu totul nefolositori dacă nu avem și poeți în prezent. Ba aș merge chiar mai departe și aș spune că faptul că poetul se bucură imediat de o mare popularitate poate stârni indoieli: ne face să ne temem că de fapt el nu aduce nimic nou, că dă cititorului lucruri cu care este obișnuit pe care le-a mai primit și de la poeți din alte generații. Dar este foarte important ca poetul să dispună chiar printre contemporanii săi de un mic număr de cititori care să-l aprecieze. Totdeauna este nevoie de o mică avangardă, formată din iubitori ai poeziei, care să judece independent de contemporanii lor, precedându-i cu câțiva pași sau fiind mai receptivi la nou. Dezvoltarea culturii nu constă în aducerea tuturor în primele rânduri, caci aceasta ar însemna înregimentare, și nimic mai mult; ea constă în menținerea unei astfel de elite, fără ca grosul mai pasiv al cititorilor să rămână în urmă cu mai mult de aproximativ o generație. Modificările și dezvoltarea sensibilității, înregistrate mai întâi la un mic număr, își vor face loc treptat în limbă, prin intermediul influenței asupra altor autori, mai ușor accesibili; și în momentul în care ajung să fie bine stabiliți, se ivește nevoia unui nou progres. Pe lângă aceasta, scriitorii din trecut rămân actuali prin intermediul scriitorilor din prezent. Un poet ca Shakespeare a exercitat o profundă influență asupra limbii engleze, dar nu numai prin acțiunea asupra succesorilor săi imediați. Căci poeții geniali au și laturi care nu sunt descoperite dintr-o dată; și exercitând o influență directă asupra altor poeți, peste veacuri, continuă să influențeze și limba vie. În fond, pentru ca un poet englez din vremea noastră să învețe să mânuiască(!) cuvintele, el trebuie să studieze îndeaproape pe cei mai de seamă mânuitori ai cuvintelor din alte epoci; pe cei care, la vremea lor, au înnoit limba.
Până acum nu am făcut decât să sugerez limita extremă până la care cred că se poate spune că se întinde influența poeziei; aceasta se poate cel mai bine formula spunând că, în cele din urmă, ea influențează vorbirea, sensibilitatea, viețile tuturor membrilor societății, tuturor membrilor comunității sociale, întregului popor, fie că citesc poezie și le place, fie că nu; ba e chiar indiferent dacă știu sau nu numele marilor poeți. Firește, la marginile ei cele mai îndepărtate, influența poeziei este foarte difuză, foarte indirectă și foarte greu de demonstrat. Este ca și cum ai urmări zborul unei păsări sau al unui avion pe cer: dacă te-ai uitat când era încă aproape și l-ai urmărit din ochi pe măsură ce se îndepărta tot mai mult, îl poți vedea încă la o distanță mare, o distanță la care altcineva, căruia vrei să i-l arăți, nu îl va descoperi cu ochiul liber. La fel, urmărind influența poeziei, de la acei cititori asupra cărora are cea mai puternică acțiune până la cei care nu o citesc de loc, o vom găsi prezentă pretutindeni. Sau cel puțin o vom găsi atunci când cultura națională este vie și sănătoasă, căci într-o cultură sănătoasă există o neîntreruptă influență și interacțiune reciprocă a fiecărei părți asupra celorlalte. Tocmai aceasta înțeleg eu prin funcția socială a poeziei în sensul cel mai larg: că, pe măsura calității și vigoarei sale, ea influențează vorbirea și sensibilitatea întregii națiuni.
N-aș vrea să fiu greșit înțeles: nu afirm că limba pe care o vorbim este determinată exclusiv de poeții noștri. Structura culturii este mult prea complexă pentru a îngădui așa ceva. De fapt, este la fel de adevărat și că nivelul poeziei noastre depide de felul în care oamenii își vorbesc limba, deoarece poetul trebuie să folosească drept material limba proprie, așa cum este ea vorbită efectiv în jurul său. Dacă ea merge înainte, el va profita; dacă se află în declin, trebuie să încerce să se descurce cum poate mai bine. Într-o anumită măsură, poezia poate să mențină, poate chiar să restabilească frumusețea limbii; totodată ea poate și trebuie să contribuie la dezvoltarea ei, să o facă tot atât de subtilă și precisă în condițiile mai complexe ale vieții moderne, pentru a face față noilor obiective, pe cât era de adecvată condițiilor și obiectivelor unei epoci mai simple. Dar poezia, la fel cu fiecare în parte din elementele care alcătuiesc acel misterios organism social pe care îl numim „cultura” noastră, depinde obligatoriu de numeroase alte împrejurări pe care nu le poate controla.
Aș lega aceasta de câteva considerații de natură mai generală. Până acum am insistat asupra funcției naționale și locale a poeziei; se cer câteva precizări în această privință. N-aș vrea să las impresia că menirea poeziei este să separe un popor de popor, căci nu cred că (!) culturile diverselor popoare ale Europei pot înflori izolate una de cealaltă. Incontestabil, în trecut au existat civilizații înaintate care au produs mari opere de artă, gândire și literatură, cu toate că s-au dezvoltat izolat. Nu pot să mă exprim cu prea multă siguranță în această privință, deoarece unele dintre ele nu s-au dezvoltat poate chiar atât de izolat cum se pare la prima vedere. În orice caz, în istoria Europei lucrurile nu s-au petrecut așa. Chiar și Grecia antică a datorat mult Egiptului și a datorat ceva și vecinilor asiatici; iar în relațiile statelor grecești între ele, cu dialectele și moravurile lor atât de diferite, întâlnim o influență și stimulare reciprocă, analogă celei care există în statele Europei. Cât despre istoria literaturii europene, ea nu arată că vreuna din ele a fost neinfluențată de celelalte; ci, dimpotrivă, că a existat un proces permanent de schimb și că fiecare din ele a fost, din când în când, reîmprospătată printr-un imbold venit din afară. O autarhie absolută în materie de cultură pur și simplu nu funcționează: cultura fiecărei țări în parte nu poate spera să se perpetueze decât prin comunicare cu celelalte. Dar pe cât de periculoasă este separarea culturilor înăuntrul unității care este Europa, pe atât de periculoasă ar fi și o unificare care să ducă la uniformizare. Varietatea este tot atât de esențială ca și unitatea. De exemplu, pentru anumite scopuri determinate, o lingua franca universală ca esperanto sau basic english este recomandabilă. Dar închipuindu-ne că toate legăturile între popoare ar fi să aibă loc într-o astfel de limbă artificială, cât de neadecvată ar fi ea! Sau, mai bine zis, în unele privințe ar fi perfect adecvată, iar în alte privințe nu s-ar realiza nici un fel de comunicare. Poezia ne amintește necontenit de toate acele lucruri care pot fi exprimate într-o singură limbă, și care nu pot fi redate prin traducere. Comunicarea spirituală de la popor la popor nu poate avea loc fără acei care își dau osteneala să învețe cel puțin o limbă străină, atât cât se poate învăța o limbă afară de cea maternă, și care sunt în consecință capabili, într-o măsură mică sau mai mare, să simtă și într-o altă limbă nu numai în cea maternă. Astfel, înțelegerea unui popor străin trebuie completată cu înțelegerea acelor indivizi din rândurile poporului străin respectiv care au făcut efortul de a învăța propria noastră limbă.
În treacăt fie spus, studiul poeziei unui alt popor este deosebit de constructiv. Am spus că poezia fiecărei limbi are unele calități care nu pot fi înțelese decât de cei pentru care limba respectivă este limba maternă. Dar mai există și un alt aspect. Încercând să citesc într-o altă limbă pe care nu o cunoșteam prea bine, am constatat că o bucată în proză nu o puteam înțelege decât în conformitate cu regulile școlărești: adică, întâi trebuia să cunosc înțelesul fiecărui cuvânt, gramatica și sintaxa. și abia apoi puteam gândi întregul pasaj în engleză. Dar am mai constatat uneori și că o poezie pe care nu o puteam traduce deoarece conținea multe cuvinte necunoscute și propoziții pe care nu le puteam interpreta, îmi comunica ceva viu și nemijlocit, specific și deosebit de ceea ce mi-ar fi spus engleza- ceva ce nu puteam formula în cuvinte, simțind totuși că înțeleg. Învățând limba mai bine, îmi dădeam seama că această impresie nu e iluzorie, că nu îmi închipuisem numai că este cuprinsă în poezie, ci era prezentă într-adevăr. Deci, cu poezia poți din când în când, ca să spunem așa, pătrunde în altă țară, înainte de a ți se elibera pașaportul sau de a cumpăra biletul.
Cercetând problema funcției sociale a poeziei, ajungem, deși poate într-un mod neașteptat, la problema mult mai generală a relațiilor între țări cu limbi diferite, dar cu culturi înrudite, pe teritoriul Europei. Bineînțeles, nu intenționez să trec de aici la chestiuni pur politice; dar nu pot să nu îmi exprim dorința ca cei ce se ocupă cu chestiuni politice să treacă mai des granița spre problemele pe care le-am discutat mai sus. Căci aceste reprezintă aspectul spiritual al problemelor de ordin material care formează obiectul politicii. Dicoace de această frontieră, de partea problemei care ne preocupă, sunt alcătuirile vii care au propriile legi organice de creștere, și care, fără să fie totdeauna raționale, trebuie să fie acceptate de rațiune așa cum sunt: alcătuiri care nu pot fi planificate precis și puse într-o ordine, după cum nu pot fi disciplinate vânturile, ploile și anotimpurile.
În sfârșit, dacă, socotind că poezia are o „funcție socială” pentru cei care vorbesc limba poetului, indiferent dacă au auzit de el sau nu, am dreptate, atunci înseamnă că pentru fiecare popor european este important ca celelalte să aibă o poezie proprie în continuare. Nu pot citi poezie norvegiană, dar dacă mi s-ar spune că în limba norvegiană nu se mai scrie poezie, m-aș simți alarmat, și nu numai din compasiune generoasă. Aș considera aceasta un focar de infecție care s-ar putea eventual întinde supra întregului continent; începutul unui declin care ar însemna că ar fi posibil ca oamenii de pretutindeni să înceteze să mai aibă capacitatea de a exprima și, prin urmare, de a simți emoțiile unei ființe civilizate. Desigur, așa ceva nu este exclus. Peste tot s-a vorbit mult de declinul credinței religioase; mult, mai puțin s-a observat declinul sensibilității religioase. În epoca modernă, problema nu e atât incapacitatea de a crede în Dumnezeu și oamenii anumite lucruri pe care strămoșii noștri le credeau, cît incapacitatea de a simți ca ei în privința lui Dumnezeu și a omului. O credință în care nu mai crezi este ceva ce, într-o anumită măsură, mai poți înțelege; dar de îndată ce sentimentul religios dispare, cuvintele în care oamenii s-au străduit să-l exprime își pierd înțelesul. Sentimentul religios diferă, e drept, de la țară la țară și de la epocă la epocă, la fel ca și sentimentul poetic; sentimentul diferă chiar dacă doctrina, credința, rămâne aceeași. Dar aceasta este o condiție a vieții umane, iar ceea ce mă îngrijorează este moartea. Totodată este posibil ca sentimentul poetic și sentimentele care reprezintă materialul poeziei să dispară pretutindeni: fapt care poate facilita acea unificare a lumii pe care unii o consideră de dorit ca un scop în sine. ( traducere Virgil Nemoianu)
Eseuri literare, Editura pentru literatură universală, București- 1966