De rîs, împreună

- Sandă, fă, Sandă ai nebunit. Cum te-ai dus tu, muiere, după el la mat? Nu ți-i frică?

- De ce să-mi fie?

- Că te-omoară, că te întinde prin toată bătătura. Io n-am așa curaj în fața lu’ Paraschiv.

- Păi, ce, îs proastă? I-am zis să vie, i-am zis. Cît să-l aștept? L-am așteptat destul cîn’ făcea negustorie. Atuncea îmi zicea că vine la Ziua Crucii și ajungea la Sînt Miail acasă. Și începea,... că i s-a stricat roata, ba că s-a bolnăvit iapa...Păi, să-l mai aștept și cu ograda plină de nepoți? Nu-l mai aștept, că-s bătrînă, acu’ merg după el, nu mai rabd.

- Și ci-o zis cîn’ te-a văzut în mat, tu, muiere între atîția oameni?

- Da’ crezi c-a ieșit să-l văz? S-a ascuns.

- Nu l-ai văzut? Nu te-a văzut? Poate nu a fost la mat și tu te-ai dus degeaba după el.

- Cum să nu fie? Ce, io umblu prin sat de zăpăcită? Cum să nu meargă la mat, dac-a luat-o la vale și a zis că acolo se duce? Și, ce, l-am oprit io? I-am zis să vină cîn’ torn mămăliga. Făceam focul cu ciocane să pun de mămăligă, găinile cocoțate-n măr,… copchii așteptau să mănînce, erau flămînzi de-atîta joacă. Am turnat mămăliga, el nu. Am culcat copiii, n-a venit. Am stat și l-am așteptat pîn-am zis gata.

- Poate nu află că te-ai lăsat la vale…

- Ce să nu afle? Știiiieeee. Am intrat și l-am întrebat pe Vasile unde-i Ion. L-am simțit că-i băgat în magazie și m-am supărat foc. Vasile s-a fîstîcit, cică nu l-a văzut, cică nu i-a dat să bea. I-am zis să-l scoată pe Ion. Că nu, că nu-i. Nu-i? Nu, mi-a zis. Scoate-l din magazie, că-ți fărîm toate paharele, i-am zis.

- Fimeieee!

- Și-am ieșit, am luat o ghioagă mai zdravănă de-afară. Vasile, că să plec acasă. Io, scoate-l pe Ion că-ți stric paharele. El, nu. Io l-am întrebat, nu? Și-am luat-o de la geam cu ghioaga și am dat toate paharele de pe masă, stricate toate, jos. Și-am plecat.

-Văleu, ti omoarî, văleu!

- Ei, mă omoară. Dacă mă omora, ieșea din magazie. N-a ieșit, nici acasă n-a venit. L-am făcut de rîs. Asta am făcut. Merg prin ogradă și-l aștept. Uite ce lună-i! Zici că-i ziuă. Vezi să bagi în ac. Da’ cu tine ce-i la gard?

- S-a-mbătat Paraschiv și nu vreau să-i țin calea prin casă. Acu’ i se năzare și mă lipește de păreți. Mai stau pe-aici pîn-adoarme.

         

Liniștea e împunsă surd de ticăitul ceasului agățat cu un cui în perete. Sanda stă, ca în fiecare noapte, sprijinită de patru perne mari albe și brodate. Tocmai s-a sfîrșit o criză și inima se zbate ca un porumbel speriat între coaste ei. Boala asta o sperie mereu cînd apare, chiar dacă se ceartă în gînd că ar trebui să se obișnuiască, că tot are crize de la douăzeci de ani, cîn’ cu ploaia aia mare. Dar cum să te obișnuiești cînd simți că mori? Pieptul îngheață, aerul nu mai intră, horcăi, aerul nu mai iese, se prinde ca o gheară pe dinăuntru. Doar mentosanele îi alungă criza uneori, pacă i-ar săpa noi tuburi în plămâni lăsînd-o să respire. Mereu are mentosane  în buzunarul drept al polcii și asta o face să nu uite nici măcar o clipă cît de frică îi e cînd simte  criza cum vine tiptil. Cîteodată își închipuie că tocmai ea momește crizele de astm cu bomboanele ei mentolate din buzunar.

 Patul din cealaltă parte a bucătăriei e gol. Ion tot nu-i acasă. Ce-o fi-n capul lui? Ce lună-i! Vezi să bagi în ac. Ulița-i înghesuită de greierii care cîntă, cîntă și scînteile de licurici se aprind, se sting, urcă și coboară, uite, se văd și firele de romaniță de la gard, regina nopții stă aplecată și frumoasă. Ia! Ce-i asta? Cum? O pălărie în șanț. Pălăria lui. În șanț, aici, la Marghioala? Eiiii, ‘tu-ți viețile tale, Nădufule! Taman aici? Chiar aici în șanț la Marghioala te-ai pomenit să te culci? Să ne știe toți. Asta vrei? Păi, să ne știe chiar toți. Mîna Sandei alunecă de-a lungul ridurilor feței lui. Ionele, am îmbătrînit și ne-am prostit! Mîna Sandei alunecă de-a lungul grumazului. Încă suflă. Mîna Sandei alunecă  de-a lungul nasturilor cămășii, pînă la bîrnețul pantalonilor. De rîs, împreună, să ne facem, să ținem minte noaptea asta cu luna asta mare, s-o ținem minte și prin nepoții noștri să rîdem și cîn’ n-om mai fi. Mîna Sandei dezleagă pantalonii. Auzi, ce? Să vii acasă cîn’ te-oi trezi eu! Îl întoarce pe-o parte ca pe pruncii ei, ca pe frații și surorile ei pe care i-a crescut. Aici te las, Nădufule, crezi că nu mă lasă inima, dar aici te las. Sanda zîmbește și merge spre casă pășind ulița unduită,  moale și caldă sub tălpile goale. Sanda zîmbește pășind spre curtea lor strălucitoare și strînge la piept pantalonii lui împăturiți cu grijă.

                                                              Simona Toma